Se spune că pentru un viitor fără piedici întoarcerea continuă la trecut nu este benefică. Cât de valabil este însă acest lucru când în trecut rămân promisiuni neonorate, suflete ce nu merită uitate sau când viitorul nu a reuşit să fie decât o palidă trecere a anilor? O comunitate în care mii de oameni aveau de lucru, tone de huilă erau scoase din adâncurile unei mine considerată de presa occidentală ca fiind cea mai adâncă din Europa – toate acestea, într-o localitate plină de viaţă, un reper pe harta economică a ţării: sălaşul lumii fără cer. Până acum şapte ani.
În ziua de 14 ianuarie 2006, la ora 5.30 dimineaţa, la puţul I, în sectorul III Vest al Minei Anina, a avut loc o puternică explozie după ce o acumulare de gaz metan a fost aprinsă de o scânteie. Şapte mineri şi-au pierdut viaţa – Dănuţ Puşcău, Daniel Vânău, Virgil Schneider, Matei Izvernariu, Gheorghe Marişescu, Marc Ioan Vasile şi Daniel Cristian Bălan, alţi şapte fiind răniţi.
Timpul a trecut, rănile sufleteşti rămân nevindecate doar în sufletele familiilor celor şapte. Mina s-a închis la scurt timp, din ordinul autorităţilor, iar timp de câteva zile promisiunile au curs gârlă. Nici nu îmi mai amintesc dacă au fost găsiţi vinovaţii pentru acel moment dramatic. Dacă erau căutaţi, sigur ar fi fost găsiţi. Erau aceiaşi care nu au făcut vreo investiţie în subteran pentru că au primat interesele lor, cei care trebuiau să asigure un minim de siguranţă celor care intrau la 1.000 de metri adâncime pentru a extrage cărbune. Nu au fost găsiţi, dar sunt sigură că le este suficient să trăiască cu conştiinţa lor. La primul semn că eşti un biet muritor, conştiinţa începe să doară…
Dar, aceste rânduri nu au ca scop găsirea unor vinovaţi. Sunt doar o amintire a faptului că, în urmă cu şapte ani, mina din Anina a mai luat tribut încă şapte suflete. Un tribut fără ecou. O tragedie care trebuia să trezească pe toţi cei implicaţi şi să-i determine să ia măsuri de evitare a unor astfel de dezastre, mai ales că zăcămintele permiteau exploatarea huilei de aici încă 100 de ani. Din păcate, s-a luat măsura închiderii.
Secole de istorie au fost vândute la fier vechi, iar viitorul a fost acoperit cu ciment. În urma celor şapte suflete plecate au rămas mii de oameni fără locuri de muncă, un oraş ce pare pustiit, un loc despre care nu mai prea vorbeşte nimeni. Doar lumea fără cer continuă să lumineze amintirile. De acolo, din adâncuri…
Nina Curiţa