REȘIȚA – În fiecare an, pe 9 martie. foștii deținuți politici se reculeg la Troița din Parcul “Cărășana” în memoria celor ce nu mai sunt. Printre ei, Carolina Bosioc care, ajunsă la 83 de ani, vorbeşte despre deportare, care i-a rămas în amintire de pe vremea când avea 19 ani.
Pe atunci era elevă la Liceul Clasic Mixt din Timișoara. Erau Rusaliile anului 1951 când, la miezul nopții, oamenii Securității au venit și le-au spus că vor trebui să plece. Și iat-o pe tânăra Carolina, alături de tată și bunici, în căruța cu care aveau să plece, nici ei nu știau unde. „Nu ne-au spus de ce plecam. Însă eu făceam parte dintr-o familie care, de patru generații, se ocupa cu sculptura în lemn. Iconostasele a 60 de biserici din țară și câte două din Iugoslavia și Ungaria fusăseră realizate de ai mei. Tare cred că asta a fost“, își amintește tanti Carolina, ajunsă la 83 de ani.
La Răcășdia, trenul de marfă s-a umplut cu oamenii din județ pe care Securitatea îi „ridicase“. După trei zile, ajung în satul Mărculești din Bărăgan. „Pe drum, trenul mai oprea în câte-un sat și-acolo oamenii le aduceau hrană și apă. Când am ajuns, fiecare familie a primit un lot de pământ ca să-și ridice case. A fost greu, căci legea ne interzicea să ne angajăm și lucram doar ca zilieri“, rememorează tanti Carolina. Apoi autoritățile le-au dat cofraje cu care să-și ridice case din pământ tasat. La 1 noiembrie familiile aveau casele gata. Ce plăcute erau verile în Bărăgan și cât de cumplite erau iernile.
Apoi nesăbuința tinereții… „N-aveam voie să ne îndepărtăm de casă pe o rază mai mare de 5 km. Știam asta dar tot m-am dus până la liceul din Timișoara la care studiasem pentru că vroiam să-mi continui studiile la Fetești. Miliția m-a arestat pe 28 decembrie 1951 acasă, la Berliște“, își mai amintește tanti Carolina. A urmat un an de detenție la penitenciarul Ghencea din București, apoi s-a întors la Mărculești până în 1956 când a revenit acasă, la Berliște, cu familia.
Avea 24 de ani. A lucrat aproape un an la un abator din Reșița, apoi cinci ani ca secretară la centrul de însămânțări artificiale și apoi, mai bine de 20 de ani, ca secretară dactilografă în uzină. A fost și căsătorită între 1957-1961 și are o fiică, Dora, care locuiește aproape și-i e sprijin la bătrânețe. Acum își umple timpul lucrând goblen și completând integrame, îi ține de urât pisica Jessica și se bucură că poate umbla și că e sănătoasă mintal.