Deşi Jurnal CS a amintit deseori despre fostul oraş minier, mereu va mai rămâne ceva de scris. Este greu să transpui în cuvinte soarta unei întregi localităţi, mai ales cînd aceasta nu este deloc una fericită.
Ultimii 20 de ani au adus o degradare continuă a Aninei. Fapt resimţit de cei care mai trăiesc acolo şi ştiut de autorităţile locale, judeţene şi chiar centrale. Trist însă e faptul că nimeni nu a putut opri acest proces; unii nu au vrut, alţii nu au putut.
Sfârşitul stabilităţii economice a oraşului s-a contopit cu acea stare de nepăsare generală, justificată prin neputinţă, în care ne complacem toţi, fie că suntem oameni simpli, fie că suntem aleşi. Investitori nu sunt, iar licitaţiile prin care Primăria Anina vrea să vândă terenuri nu se ţin pentru că nu participă nimeni.
Degeaba se acordă facilităţi; fiind criză, firmele nu se înghesuie. Iar înaintea crizei, administraţia nu putea vinde terenuri pentru că existau procese cu o asociaţie care susţinea că e urmaşa UDR…
În urmă cu câteva luni, apăruse o speranţă – la Anina urma să se ridice o fabrică de ciment; din păcate, a rămas doar la stadiul de intenţie. Acum, se speră că se vor construi aici două supermarket-uri şi că o firmă americană va exploata gazul metan.
Dar, dincolo de investiţii, dincolo de bani şi şomaj, dincolo de ce a fost, există Anina. Un oraş care trebuie să trăiască, fie chiar şi numai pentru frumuseţile sale naturale.
Nina Curiţa