REŞIŢA – Este de părere Ana Borceanu, un dascăl care îndrumă copiii să redescopere şi să reevalueze valorile umane, o profesoară pentru care elevul este egalul său.
JCS: Sunteţi profesoară de română la Liceul „Traian Doda“, un dascăl admirat de atâţia elevi. De ce învăţământ, de ce literatură?
A.B.: Generația mea nu a cunoscut, în anii formării, diversitatea în ceea ce privește domeniile profesionale. Era simplu (nu-mi amintesc să fi fost și frustrant!): dacă erai un elev silitor, cu note bune, te gândeai, în primul rând, la învățământ sau medicină. Eu am știut din clasa a VII-a că voi deveni profesoară! A fost o alegere instinctivă, fără frământări sau răzgândiri. Tot atunci am știut și că voi preda limba și literatura română. Poate pentru că îmi plăcea să citesc (mult!), poate deoarece visam cu ochii deschiși, continuând istoriile paginilor parcurse sau inventând altele, poate pentru că în gimnaziu am avut o profesoară de română grozavă… Cred că mi se potrivește această profesie și încerc să evoluez în fiecare zi.
JCS: Cum vedeţi elevul şi cum îi insuflaţi dragostea pentru limba română?
A.B.: Elevul de azi este cel din trecut și, probabil, va fi același în viitor. În primul rând, e un copil, cu temeri și speranțe, cu slăbiciuni și înclinații spre o disciplină sau alta. El trebuie înțeles, stimulat, apreciat, vegheat. În al doilea rând, elevul meu este un adult în devenire și, de aceea, egalul meu. Literatura ne permite să definim școala, viața, moartea, să privim spre orizonturi abia sesizabile, să redescoperim și să reevaluăm valori umane. Literatura se asociază cu jocul, este sora mai vârstnică a cinematografiei, este Zeiță în Panteonul artelor. Literatura reprezintă un spațiu vast, în care copiii intră pe poarta magicului „a fost odată…”, descoperă apoi bogăția nemuritoare a gândului proteic, sunt fascinați de călătoria ficțiune-realitate-vis. Copiii, ca și adulții, sunt mereu încântați să audă, să spună sau să creeze o poveste.
JCS: Sunteţi doar profesoara sau şi prietena liceenilor?
A.B.: Să lucrezi cu copii înseamnă să le fii aproape. Un dascăl nu este un emițător, o voce declamativă situată în neutralitatea tribunei, a catedrei. Un dascăl posedă capacitatea de a intui starea sufletească a elevului, dispoziția sau predispozițiile lui. Ca în orice relație, e necesar echilibrul. De multe ori s-a spus: „Sunteți ca o mamă pentru noi…” Copiii au nevoie nu doar de lumina cunoașterii, ci și de căldura unui zâmbet, de emoția unui gest, care să le dea încredere în propriile manifestări și răspunsuri. Lipsită de afecțiune, cunoașterea rămâne sterilă.
JCS: Dacă aţi fi ministrul Educaţiei care ar fi două dintre măsurile importante pe care le-aţi lua pentru binele învăţământului românesc?
A.B.: Sunt sigură că fiecare profesor are un răspuns pregătit la o asemenea întrebare. Consider că examenul de admitere (atât la liceu, cât și la facultate) trebuie regândit. Nu înseamnă că suntem retrograzi dacă identificăm ceva bun în trecut. O a doua măsură ar fi anularea hotărârii de a aduce copiilor la școală acele alimente de care nu toți au nevoie. Din nefericire, sunt mulți copii cu probleme materiale, aceștia ar trebui identificați și ajutați cu adevărat.
JCS: Aveţi o persoană căreia îi datoraţi foarte mult din ceea ce sunteţi astăzi?
A.B.: Nu am avut niciodată un model. M-am format progresiv, „împrumutând” de la persoanele de lângă mine. Cel mai aproape mi-au stat întotdeauna părinții, cărora le datorez susținerea pe toate planurile. Bineînțeles, formatori au fost profesorii mei (am absolvit Liceul Pedagogic din Caransebeș și Facultatea de Litere și Istorie) și, totodată, cărțile. Astăzi, când am familia mea, conștientizez că ei îi datorez puterea de a începe în fiecare zi.
JCS: Exemplificaţi trei lucruri la care o femeie nu trebuie să renunţe, indiferent cât de greu i-ar fi în viaţă.
A.B.: În toate perioadele istoriei, femeia a avut un rol dificil. Întotdeauna ea a fost dispusă să renunțe la elemente care făceau parte din viața ei, din dragoste sau din datorie. Cred că o femeie nu ar trebui să renunțe niciodată la propria formare, la propria evoluție spirituală. Valoare umană, demnitatea ne definește și fiecare dintre noi are dreptul la integritatea acestui statut. De asemenea, o femeie are nevoia „recunoașterii în oglindă”. Oglinda nu este doar obiectul cochetăriei și al feminității, ci și al identității de sine.
JCS: Eleganţa presupune doar haine frumoase şi scumpe? Ce înseamnă, de fapt, o femeie elegantă?
A.B.: Omul, în general, este obsedat de frumos, iar femeia a fost văzută mereu ca o podoabă. Această perspectivă nu diminuează, cred eu, puterea personalității, ci i-o îmbogățește. Tocmai de aceea, eleganța nu este doar imaginea exterioară, ea trebuie completată de frumusețea spiritului. Hainele sunt puse în evidență prin atitudine, prin încrederea în sine și prin armonizarea a ceea ce ești cu modul în care vrei să te perceapă ceilalți.
JCS: Un gând pentru caransebeşence.
A.B.: Fiecare dintre noi duce zilnic o luptă, încercând să iasă victorioasă de fiecare dată, asemenea personajelor din basme. E necesar să avem înțelepciunea de a selecta aspectele realmente esențiale, astfel încât să conservăm forța entuziasmului din tinerețe, reîntregită prin atributul iubirii atotputernice.