Lunea trecută nu mi-am găsit ideile pentru editorial, iar cei mai fideli dintre cititorii mei m-au apostrofat. Pentru mine, telefoanele lor nu sunt doar un impuls, ci şi o recompensă sufletească rară. Le mulţumesc. Pentru editorialul acesta, am avut un mănunchi de idei şi nu m-am putut decide pe care să mă axez.
Aş fi putut să scriu de politică. Tocmai ce am văzut că PSD-ul mai are nevoie de un singur deputat şi patru senatori pentru a putea face singur legea în România. Ce lege să dea dacă ei, useliştii, cu majoritatea parlamentară la ei, nu au reuşit până acum să dea vreo lege benefică românilor? Dar, singurul lucru de mirat ar fi să ne mai mire ceva în politica românească. Aşa mi-ar plăcea ca parlamentarii noştri să fie contemporani o zi cu împăratul Caligula… Ce feţe ar face când împăratul i-ar alunga pe toţi şi şi-ar face calul senator cu drepturi depline? Dar aşa o lecţie, numai o pagină din nebunia istoriei ne-o mai oferă. Prin urmare nu mă voi opri asupra politicii.
O idee de editorial ar fi fost şi explozia blocului din Reşiţa, dar ce mai pot scrie despre dramele acelor familii care nici nu mai pot locui acolo? Să scriu despre nenorocirea lor sau să scriu despre cât de nenorociţi sunt cei de la firmele de asigurări, care îşi pot permite orice pentru că sunt protejaţi de lege? O lege ce încă o dată demonstrează că apără orice, mai puţin omul simplu.
Aş fi putut să scriu şi despre singurul lider politic, care din fericire e şi cărăşean, care nu se înghesuie să ajungă ministru. Da, Marcel Vela a fost nominalizat la Transporturi şi a refuzat. Acum i se oferă portofoliul de la Ministerul Economiei. Bănuiesc că îl va refuza pentru simplul fapt că în România de azi nu mai e o mândrie să fii ministru. În plus, dacă Vela a refuzat să se implice în privatizarea CFR Marfă, de ce ar alerga acum spre Oltchim şi alte găuri negre ale Economiei? Sau, având în vedere fragilitatea USL, de ce ar merge să fie ministru pentru o perioadă în care nu ar putea realiza nimic?
Însă las politica, exploziile, realităţile deoparte şi voi scrie doar câteva fraze despre toamnă. De ce? Pentru simplul fapt că nu îmi plac oamenii care spun: of, iar a venit toamna. De ce să nu vină toamna? Dintre noi şi ea, doar noi suntem efemeri. Aşa că am putea să privim frunze ce zboară spre asfinţit printre gânduri, cu amurguri ce se scurg alene, roşiatice, peste zări… cu răsărituri înfiorate de răcoarea dimineţilor ruginii. Îi putem admira pădurile arămite, strugurii, frumuseţea, castanii, şirurile de păsărele. O putem contempla cu momentele ei în care vrea să pară sobră dar ştim că se joacă, are raze aurii si sute de culori. Te poţi aşeza pe o bancă în parc sau în grădină şi o poţi lăsa să doinească din frunzele ce ţi se-aştern la picioare. O poţi lăsa să îţi fure tristeţile şi să îţi dea drept exemplu cântecul greierilor şi copacii ce îşi poartă încă podoaba cu un surâs tineresc. Iar apoi, când începe să plouă cu vise, aminteşte-ţi cât suntem de muritori!…
Nina Curiţa