LINDENFELD – Fără să se dezică de semnificația numelui, pentru că Lindenfeld chiar așa se traduce din limba germană, localitatea, altădată populată de pemi, pare că se scufundă în propria-i singurătate.
Doar când și când, mai apare câte un turist curios sau un reporter să vadă la fața locului cum arată un cătun părăsit, căruia i s-a dus vestea tocmai din această cauză, că nu mai e locuit de nimeni. Nu degeaba se spune că „omul sfințește locul“. Nu e deloc o vorbă-n vânt, zicala îi vine mănușă. Greu de crezut că odinioară satul era plin de viață, că în casele părăsite s-au auzit cândva râsete de copii, că cineva a pus lemne pe foc în „șpohert“ să fiarbă apa pentru „kraut und knodel“.
Întemeiat la 1827 de coloniști proveniți din Boemia, regiunea Klattau, satul a numărat cele mai multe suflete în 1920, când a înregistrat apogeul populației, respectiv 302 etnici germani pemi. Mulți au fost deportați în Siberia, alții s-au stabilit în Caransebeș, iar după evenimentele din 1989, n-a mai rămas decât un locuitor, Paul Schwirzenbeck, care a murit într-un accident de mașină în 1998, la venerabila vârstă de 83 de ani.
Drumul până în sat e greu accesibil, după spusele celor care s-au încumetat să atingă acest obiectiv, de-acum turistic. Trei profesoare din Reșița au vizitat locul recent și au fost șocate să vadă sălbăticia care a invadat ruinele caselor de altădată.
„Totul e năpădit de uitare, de părăsire – povestește prof. Adela Schindler, e plin de șerpi și de bălării, crucile par smulse, nu căzute din cauza furtunilor, unele case mai au mobilier dar sunt devastate de timp, biserica mai stă în picioare, trandafirii erau înfloriți și păreau că au fost sădiți, cândva de oameni, lângă biserică am văzut tei înfloriți și nuci, în cimitir doar un mormânt al unei fetițe de trei ani pare mai îngrijit. Singura casă care mai are număr este cea cu nr. 10 dar, fiind păzită de câini, am preferat să facem cale-întoarsă. Se spune că aici mai locuiesc, vara, doi bătrâni care vin cu oile și cu vacile la păscut, dar nu i-am văzut pe-acolo, doar vacile și-au scos capul dintre ruine. Biserica nu are ușă, ci doar o scândură care, practic, îți interzice accesul. Am remarcat chiar o casă încuiată cu lanț și lacăte, altele n-aveau ferestre, uși, gata-gata să se dărâme, cătunul pare străbătut de un intens sentiment de singurătate, e pustiu-pustiu“ – adaugă profesoara.
Doar un șvab din Lovrin, pe numele său Helmuth Kierer, după ani buni de muncă în Germania, s-a stabilit în Gărâna și a încercat pe buzunarul său să restaureze biserica. Lucrările s-au împotmolit însă, din cauza banilor, bunul samaritean nefiind sprijinit de nimeni în demersurile sale. S-au vehiculat tot felul de variante pentru readucerea cătunului la viață, sunt vreo două construcții începute și abandonate, o vilă și un motel, adevărații investitori lăsându-se încă așteptați cu un proiect serios pentru transformarea locului într-un sat de vacanță care să atragă turiștii în cătunul bântuit de fantomele trecutului.