Cel puţin atât cât simplitatea lucrului autentic mai poate atinge sensibilitatea omului actual, tot mai grăbit şi mai închis în colivia modernului. Nea Grigore se bucură de fiecare dată când cineva îi calcă pragul micului său atelier.
Omul bun şi… munca lui
I se umezesc ochii de bucurie văzând cum „domnii“ de la oraş vin şi-l vizitează. „Creaţia populară nu mai are căutare. Şi e păcat. Nu vine nimeni din urmă, să ducă tradiţia mai departe. Tinerii pleacă prin ţări străine iar acolo nu mai au modele, nu mai au la ce se raporta. Şi uite aşa ne pierdem“, sunt vorbele unui om care pare că s-a născut cu dalta în mână. O daltă pe care ar lăsa-o bucuros celor tineri… dacă ar avea cui.
E ziua de Ajun şi cu siguranţă are treabă prin gospodărie. Dar nu într-atât încât să nu stea de vorba cu musafirii pe care nu uită să-i omenească cu horincă maramureşeană. Şi nu mică mi-e uimirea să constat ca mă ţine minte. Ştie nea Grigore c-am mai fost la el. Acum doi ani, era vară atunci.
Bucuria creaţiei
Acum mă revede bucuros iar la plecare mă îmbrăţişează. „Nu vă întristaţi, nea Grigore, că lumea nu vă preţuieşte munca. Cum profeţii nu-s văzuţi bine în ţara lor, nici artiştii nu-s preţuiţi decât atunci când nu mai sunt. Dar arta lor rămâne şi lumea nu-i va uita. Să fiţi sănătos şi să nu vă opriţi să ciopliţi“, îi spun înainte de a pleca. Iar ochii meşterului se umezesc din nou…
Ionel Ivaşcu