În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mişcare a doua mare acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea îndreptată împotriva etnicilor germani din ţara noastră din ianuarie 1945. Istoricii estimează că, în perioada 1951-1956, aproximativ 45.000 de persoane (români, germani, bulgari, aromâni, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei), au fost ridicate din propriile case şi deportate în Bărăgan.
Oamenii au fost urcaţi în vagoane de marfă, puse sub pază militară, iar după o călătorie de 10-14 zile au fost abandonaţi în câmp şi lăsaţi să-şi construiască singuri adăposturi din chirpici, acoperite cu stuf şi paie. Prin această iniţiativă s-a urmărit înlăturarea germanilor, sârbilor, şi aromânilor, precum şi a tuturor categoriilor sociale considerate periculoase de comunişti. Pentru vina de a se fi împotrivit regimului comunist, oamenii erau aruncaţi în închisoare, de cele mai multe ori fără a fi fost judecaţi. În fiecare an, la Reşiţa, în data de 9 martie, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Caraş-Severin îşi comemorează morţii, aducând în acelaşi timp un omagiu şi foştilor deportaţi din Bărăgan. O astfel de ceremonie religioasă a avut loc ieri, la troiţa din Parcul Cărăşeana din municipiu, în prezenţa autorităţilor locale şi judeţene.
Mărturii ale celor rămaşi în viaţă
Reşiţeanul Nicolae Nica, de 69 de ani, mai simte şi acum răceala carcerei de la Gherla, unde a stat închis timp de şase ani şi trei luni. S-a opus regimului comunist, iar acest lucru l-a costat scump. Dar nu regretă, cu toate că se simte şi acum bântuit de ororile trăite şi văzute în spatele zidurilor închisorii. „Eram umiliţi, bătuţi cu cozile de la lopeţi dacă nu reuşeam să ne realizăm norma de muncă. Îmi amintesc că într-un an au fost inundaţii mari în ţară, iar noi am fost scoşi la construit de diguri. Ni s-a spus atunci că trebuie să oprim apele chiar şi cu preţul vieţii noastre. Nu am să uit niciodată mânia pe care am simţit-o în acele momente“, ne-a povestit Nicolae Nica.
„Am înţepenit de frică când au intrat în casă comuniştii ca să ne deporteze. Credeam că ne duc la moarte. Pe atunci aveam 23 de ani şi doi copii. Ne-au îmbarcat pe toţi în tren, alături de animale şi alte zeci de suflete cu aceeaşi soartă ca a mea. Am călătorit şapte zile până la Călăraşi, iar de acolo am fost duşi în satul Olari“, îşi aminteşte Ana Loga, în vârstă de 83 de ani, din Nicolinţi.
Aceeaşi soartă a avut-o şi Ion Borca. Deşi pe atunci avea doar 6 ani, amintirile îi sunt încă proaspete: „Mamei mele i s-au dat două ore pentru a-şi face bagajul. A adunat săraca ce a putut şi a luat cu ea doi cai şi o vacă, care ne-au ţinut companie pe tot parcursul călătoriei până în Bărăgan. Iernile erau geroase, şi pentru că sursa de apă era la câţiva kilometri distanţă, eram nevoiţi să topim zăpada. Toate nenorocirile care ni s-au întâmplat acolo ni s-au tras de la faptul că eram consideraţi oameni avuţi în satul în care locuiam, motiv pentru care comuniştii ne-au exilat în Bărăgan“.
Roxana Nafiru