Temerile lor s-au adeverit: mina s-a închis, la fel şi cele două fabrici, şomeri sunt mulţi iar locurile de muncă mult prea puţine. Parcă şi frumuseţea naturală a oraşului este umbrită de incertitudine, dezamăgire şi zvonuri. Şi parcă toată lumea caută vinovaţi. Cu ce rost se mai caută acum vinovaţi?
Degeaba amintim de firmele căpuşă care au distrus tot ce a însemnat mineritul, de faptul că, în loc să redeschidă fabrica de şuruburi aşa cum a promis UCMR-ul a vândut-o unui producător de bricheţi, de sârbii care au cumpărat fabrica de cherestea şi care au fost nevoiţi să o vândă pentru că nu au câştigat nici o licitaţie de masă lemnoasă sau de mult prea multe altele, care au condamnat la moarte un oraş întreg. Un oraş care a trebuit să-şi privească până şi istoria tăiată şi vândută la kilogram…
A mai rămas ceva din Anina, cu excepţia amintirilor şi a speranţelor frânte? Ei bine, da. Deşi renumit mai ales pentru minele sale, Anina este mai mult de atât. Şi nu vorbesc doar de cunoscuta (şi prea puţin valorificata…) cale ferată Anina-Oraviţa, Semmering-ul Banatului. Aş putea să amintesc şi de peştera Buhui, care găzduieşte atât cel mai vechi lac artificial subteran din România (construit în 1889), cât şi cel mai lung râu subteran din România (3.217 metri).
Şi sunt doar câteva exemple ale bogăţiilor din această zonă, atât naturale cât şi făcute de mâna omului. Pentru toate acestea, dar şi pentru cei ce încă mai trăiesc aici, Anina încă merită o şansă. O şansă ca să arate că un oraş moare doar când oamenii renunţă la el.
Nina Curiţa