Un sat uitat de lume, de autorităţi şi
parcă de Dumnezeu. Un sat sărac asemeni
multora din Caraş-Severin. Şi, totuşi,
prea sărac. Un loc în care nimic bun nu se
întâmplă, viaţa e monotonă,
strivită de praful ce se ridică la cea mai
mică adiere de vânt, atunci când nu
plouă pentru a se forma munţi de noroi.
Deşi sunt doar trei km de la Valeapai, la
Bărbosu nu se aude decât lătratul unui
câine care parcă se sperie şi se
miră că mai vede oameni străini. Acolo
mai locuiesc aproximativ 30 de oameni, însă
străzile sunt pustii, şcoala stă să
cadă, biserica e ruină. Iar ca să
străbaţi până în sat
eşti nevoit să ocoleşti bolovani şi
sute de gropi care te urmăresc de-a lungul
drumului, drum distrus în proporţie de 99%
de maşinile ce transportă masă
lemnoasă.
Cenuşiul apăsător şi noroiul
îţi dau impresia că ai trecut
într-un alt secol, iar mirarea sătenilor
atunci când văd străini te
dezarmează. Din discuţiile cu puţinii
oameni ieşiţi pe uliţă am aflat
ceva uluitor: ei nu reprezintă nici măcar o
ţintă electorală. „Abia dacă
ne vizitează autorităţile în
campanie…“, ne-a spus Floarea
Călbază.
Deşi nu cer prea mult, oamenii din sat se tem ca
identitatea lor să se afle. Astfel, la
redacţia Jurnal de Caraş-Severin a venit nea
Petrică, un om apăsat de griji care ne-a
cerut ajutorul.
Când omul ne-a spus că se teme să ne
divulge numele său aveam impresia că este
vorba despre o problemă gravă,
însă nea Petrică, la fel ca toţi
locuitorii satului Bărbosu, îşi dorea
un lucru pe cât de banal, pe atât de
important pentru ei: „becuri pe
stâlpi“.
„Vrem şi noi iluminat public pentru că
noapte de noapte hoţii ne intră în
case, ne fură tot ce prind, iar poliţia nu
face aproape nimic. S-a furat chiar şi
mobilă…“, povesteşte nea Petrică
vizibil cuprins de teamă. Vorbele omului sunt
confirmate de 15 consăteni care au trimis la
redacţie o listă pe care şi-au pus
semnătura.
Jurnal de Caraş-Severin a fost în sat, iar
ce am descoperit acolo e trist. Nu există nici
măcar un simplu indicator care să te
îndrume către Bărbosu, de parcă
s-ar vrea uitat şi şters de pe faţa
pământului. „Aici m-am născut,
aici am crescut dar de ceva vreme lucrurile stau tot
mai rău. Nu avem doctor, de şcoală nu
mai vorbesc, nici măcar un preot să ne putem
spovedi. Parcă ne-a uitat Dumnezeu“, spune
Maria Creţu.
De aceeaşi părere este şi soţul
dnei Maria, Gheorghe Creţu care susţinea
că: „Am venit tocmai din Vâlcea aici.
Lucrurile s-au înrăutăţit în
ultima vreme. Abia dacă ne ducem traiul şi
speranţă de mai bine nu există. Ne e
şi frică să nu cumva să ne fie
rău… salvarea ajunge foarte greu aici“.
Surprinzător sau nu, în satul Bărbosu
nu există nici măcar un loc de muncă…
iar viaţa înseamnă noroi, uitare,
nepăsare şi multă suferinţă.
Cu toate astea, există semnal la telefonia
mobilă… dar cui îi foloseşte?!
Jurnal CS va continua să viziteze toate satele
uitate de autorităţi şi vă va
prezenta fiecare loc din judeţ,
punându-vă la dispoziţie
„Jurnalul unui judeţ uitat!“
Anca Preda