Această lovitură dată în moalele capului adversarilor explică de ce preşedintele stătea atât de liniştit după seria de scandaluri din ultima perioadă. Iar unii îl credeau resemnat cu soarta sa… Dar poate să-i aducă această idee popularitatea de altă dată? De ce nu! Băsescu şi-a legat numele şi soarta de o nouă idee populară (populistă?), care ar putea, teoretic, să răstoarne toate calculele.
Pentru că, de ce să nu recunoaştem cinstit, parlamentul nu este chiar cea mai respectată dintre instituţii, iar membrii săi nu sunt cei mai iubiţi dintre pământeni. Aroganţa, nesimţire, lenea, oportunismul unora dintre ei se răsfrânge asupra tuturor. Iar cine va vota pentru reducerea numărului lor, va vota şi pentru Băsescu; sau, cel puţin, asta ar fi ideea emanată de la Cotroceni.
Însă, ce ar fi să ne gândim totuşi la rolul Parlamentului într-un stat normal? Sau la rolul Preşedinţiei? Două instituţii care ar trebui să fie separate, dar care să conlucreze, nu să se lupte între ele pentru supremaţie. Aşa cum avem nevoie de un preşedinte puternic, avem nevoie şi de un parlament solid, independent. Lucru pe care, de altfel, l-am demonstrat la referendumul de acum doi ani.
Dacă nu ne-a convenit atunci un preşedinte ţinut în lesă de parlamentari, oare ne-ar fi mai bine cu un parlament cu botniţă? Şi atunci, cum mai rămâne cu democraţia, cu separarea puterilor în stat? Ni se spune că am avea un parlament mai suplu; mai „suplu” pentru cine? Sau că nu va mai fi atâta corupţie. Poate ar fi ei mai puţini, dar nu mai puţin corupţi; eventual, mai scumpi. Cerere şi ofertă, regula de bază a capitalismului.
Degeaba se dau exemplele ţărilor cu parlament unicameral; există şi state cu un legislativ bicameral care se descurcă foarte bine. De ce nu am face-o şi noi? Poate pentru simplul motiv că nu sistemul este cel vinovat, ci componentele sale. Adică acea clasă politică preocupată exclusiv de politică, şi care ne-a dus până pe ultimele locuri în lume în privinţa măsurilor pentru combaterea crizei economice.
Ba, să fim corecţi; de la Cotroceni ne-a parvenit o soluţie şi în acest domeniu – pensionarea de la 70 de ani. Dacă se poate, aş propune şi o vârstă minimă obligatorie pentru angajare – 5-6 ani să zicem. Numai bine, atunci vom fi prea ocupaţi să muncim pentru a-i mai întreba: ÎNCOTRO, DOMNILOR?
Nina Curiţa
[email protected]