Clădirea imensă, care adăpostea peste 700 de paturi, a ajuns aproape o ruină. Din cele şapte etaje, doar două, 3 şi 4, mai sunt funcţionale, cele superioare fiind inundate la fiecare ploaie.
Uşile şi pereţii sunt scorojiţi, baia este o adevărată ruină. Terasele, cândva ocupate de paturile bolnavilor, oferă acum două peisaje contradictorii – priveliştea minunată din vârful muntelui, dar şi cea a degradării, în multe locuri parapetul de beton fiind sfărâmat până la armătură.
Procesul de degradare a început imediat după 1989. Deşi natura şi doctorii de aici fac adevărate minuni pentru pacienţi, cheltuielile de întreţinere sunt prea mari.
Treptat, din lipsă de fonduri, sanatoriul a devenit o secţie externă a Spitalului Orăşenesc din Oraviţa. Însă, nici această instituţie nu a avut banii necesari menţinerii imobilului de la Marila. Câte ceva se face – tencuieli, geamuri schimbate, ba chiar în această vară s-a reuşit şi repararea liftului, până acum, bolnavii şi morţii erau plimbaţi cu targa pe scări… Totuşi, clădirea este mult prea mare pentru asemenea cârpeli, care nu fac decât să întârzie sfârşitul.
„Aceasta este cea mai mare clădire din vestul ţării şi a treia din Europa cu această destinaţie. Ea a fost construită special aici tocmai pentru calitatea aerului care este cel mai ozonat din sud-estul continentului“, ne spune Felician Fara, directorul spitalului.
Asistenta-şefă, Vioara Turca, lucrează de 35 de ani la sanatoriu. A prins şi „vremurile fericite“. „Dacă ar fi fonduri, s-ar renova terasele şi acoperişul. Bolnavii de TBC ar trebui să stea în afara oraşelor, fiindcă boala este foarte contagioasă şi se transmite pe calea aerului. Nu este normal ca ei să fie ţinuţi în mijlocul oraşelor, cum se întâmplă în multe locuri“, ne spune dânsa.
Însă, chiar în starea de degradare actuală, la Marila mai sunt pacienţi. „Aveam la 40 de ani doar 31 de kilograme. Doctorii de aici m-au făcut bine cu tratamentul lor, dar aerul, aerul acesta face tot“, povesteşte Maria Ifca, care de 15 ani vine aici. „Am venit scuipând sânge. La Marila mi s-au prelungit zilele. Vin de peste 20 de ani aici. Înainte, spitalul era plin. Acum, e pustiu. Şi nu că nu ar fi bolnavi“, spune o altă pacientă, Doina Iovu.
În această privinţă este de acord şi directorul ASP Caraş-Severin, dr. Cornel Gherman: „Numărul internărilor şi al deceselor datorate TBC a crescut foarte mult. Practic, Marila este singurul sanatoriu TBC din partea de vest a ţării. Am înaintat la Ministerul Sănătăţii un studiu de prefezabilitate pentru obţinerea de fonduri pentru reabilitare, cer şi ajutorul Prefecturii“.
Între timp, sanatoriul decade încet, dar sigur, parcă ros de boala de care suferă şi pacienţii săi…
Nina Curiţa
Sorin Goruianu