„Doamne, atâta lut bun este la Biniş şi nu are cine-l face oale şi cârcege!“ Sunt cuvintele ce seamănă cu o tânguire a ultimului olar din Banat. Din păcate, aşa este, Ionică Stepan, din satul Biniş, este un ultim mohican al modelării pământului cu însuşiri speciale: caolinul.
La vârsta de 85 de ani, nea Ionică, aşa cum îi spun toţi, este un bărbat în putere. Poate că la prima vedere te laşi păcălit de mişcările lui încete, de vorba molcomă şi parcă studiată. Când îţi vorbeşte, nea Ionică te priveşte în ochi. Chiar şi atunci când este aşezat la roata lui, artistul din Biniş munceşte cu mâinile şi te priveşte în ochi.
De-a lungul celor peste 70 de ani de când s-a pus la roată, a învăţat să folosească coloranţii naturali de la Ocna de Fier. De fapt, ceramica de Biniş este recunoscută prin simplitatea culorii şi robusteţea lucrării. Olarii folosesc doar roşul şi albul la ornamentarea oalelor şi blidelor.
Nea Ionică spune că: „dacă nu am de lucru, mă cert cu baba şi cu toată lumea. Eu le ştiu pe ale mele, ei pe ale lor. Aşa că mă bag aici în atelier şi lucru toată ziua. Mişcarea mă ţine sănătos. Nu mă doare nimic“. Bătrânul întinde braţul şi spune: „uite, nu tremură nimic. Dacă la un olar îi tremură mâna, nu mai poate face nimic. Atâta dau din picioare la roată încât dacă aş merge, cred că aş face 100 de kilometri pe zi. În Germania, la un târg de prezentare, roata era acţionată electric. A fost bine, era uşor, dar seara când m-am ridicat de pe scaun, eram mai obosit decât aş fi lucrat la roata mea, cu piciorul. Asta fiindcă nu m-am mişcat“.
Ionică Stepan a participat la mai multe târguri ale meşterilor populari, atât în ţară, cât şi în străinătate. Oalele şi ulcioarele lui au ajuns în Germania, Italia, Franţa, dar şi în Statele Unite.
Nenea Ionică a încercat să pregătească de mai multe ori meşteri olari, dar după ce aceştia au absolvit cursul, aproape toţi s-au îndreptat spre uzinele de la Reşiţa sau de la Bocşa.
Sorin Goruianu