REȘIȚA – Asta facem zilnic. Mereu, oriunde, oricând, peste tot – punem etichete. Probabil ne place să o facem pentru a nu ne simţi uneori mici şi slabi și o facem în funcție de orice: îmbrăcăminte, bani, prieteni, iubit, ce se mănâncă, locurile în care se iese, cum și cu cine se vorbește, despre ce și cum se scrie, ce activitate are în viaţă şi pe internet etc!
Nu contează că suntem la birou, pe câmp, în maşină, în excursie sau la locul de muncă, oricare ar fi acesta, mereu va exista un celălalt pe care să îl analizăm, discutăm și, firește, etichetăm. Deci, nu contează cine eşti şi ce eşti, mereu vei eticheta, mereu vei fi etichetat. Măcar de ne-ar ajuta la ceva… Totul „ne dă dreptul” să punem etichete, să arătăm cu degetul, să catalogăm, să caracterizăm. Este adevărat, suntem oameni şi greşim. Important este să ne dăm seama de asta, la un moment dat, numai că unii nu facem un efort cât de mic pentru a trece dincolo de aparențe și pentru a vedea adevărata față a oamenilor.
Am mai abordat subiectul acestei slăbiciuni care, până la urmă nu ajută la nimic, ba chiar înjoseşte. Etichetarea, mai exact bârfa, apare atunci când tu crezi că eşti mai bun, mai capabil, mai realizat, mai grozav. Poate că aşa şi eşti, însă când te apuci să etichetezi, nu mai eşti nimic din ceea ce crezi. Caracterul, bunătatea, omenia, umorul, inteligenţa, voia bună, respectul, bunul simţ sunt ceea ce poate fi frumos la un om, nu reperele sociale. Haideţi să vedem puţin din toate astea în cei de lângă noi.
Am etichetat eu vreodată pe cineva? Firește. Aș fi ipocrită dacă nu aș recunoaște că nu am făcut notă discordantă, numai că la mine a fost mai greu să mă las păcălită de părerile celorlalţi. Defectul meu este că eu văd oamenii prin ochii mei. Am fost etichetată și eu la rândul meu? Evident. E neplăcut, așa că nici eu nu mai etichetez. Mi-a rămas doar să mulțumesc tuturor celor care m-au învățat şi îmi mulţumesc mie că am înţeles să fac un pas în spate și să aștept. Fără să pun o etichetă și să întorc spatele…
Oamenii sunt prezenţi sau absenţi, cuminţi ori nebunatici, aproape sau departe. Ei sunt clipele care ne umplu o secundă, o oră, o zi, o viaţă. Sunt corecţi sau nu. Iubesc sau urăsc, tac sau vorbesc. Uneori rănesc… şi lasă în sufletul celuilalt tăceri pline de neînţeles. Oamenii pot iubi şi sunt pentru iubit, chiar dacă unii sunt prea preocupaţi cu propriul egoism. Sunt greu de găsit, dar şi mai greu de păstrat.
Oamenii sunt zaruri. Viaţa este jocul, cu mize mari sau mici, cu reguli, cu jucători ce joacă corect sau trişează. Însă doar jocul corect ne învaţă să fim compleţi, să fim oameni. Să nu etichetăm, să lăsăm urme frumoase în vieţile celorlalţi, să ne dorim să fim doriţi şi aşteptaţi: aproape sau în gând…
JCS-Nina Curița
