REȘIȚA – Se spune că măreţia adevărată o regăseşti doar atunci când ai pierdut totul; mulţi pot străluci într-un palat, însă puţini o fac printre ruine. Iar unul dintre aceşti puţini a fost Mihail Gorbaciov!
Întotdeauna mi-a plăcut să citesc despre oamenii care au marcat istoria omenirii, despre acei lideri care au schimbat vremuri. Despre oameni care s-au ridicat fie numai și la așteptările momentului. Lumea uită repede, istoria însă nu are voie să le uite nici faptele bune, nici pe cele rele.
Şase ani; atât a durat „domnia“ sa, începută atât de promiţător dar care va fi pentru totdeauna marcată de un singur lucru – prăbuşirea URSS. Soarta a fost nedreaptă cu el dacă ne gândim că misiunea ce i s-a dat era de la bun început una imposibilă, iar URSS era o cauză pierdută încă de la naştere. Pentru că Uniunea Sovietică a fost mare. A fost şi puternică, şi temută, dar niciodată stabilă. E destul să ne amintim că niciuna dintre republicile sovietice nu a intrat în URSS de bună voie, şi toate au rupt uşa de îndată ce au avut ocazia. Sau, mai bine zis, de îndată ce Gorbaciov a refuzat să le mai ţină cu forţa. A nu se înţelege că nu a luptat deloc, aşa cum mulţi îl acuză; trupele sovietice au intervenit în Azerbaidjan, Georgia sau Lituania, în tumultoasele luni de la finele lui 1990 şi începutul lui 1991 au murit oameni, dar dacă ne gândim la ce s-ar fi putut întâmpla…
Gorbaciov încă avea suficiente resurse la dispoziţie; puciul din august 1991 a arătat că mai erau destui fanatici sovietici care să-l sprijine şi ar fi putut să urle în gura mare despre fascism, să stârnească spiritul lui ’41, să fluture steagul roşu şi să trimită invincibila Armată Roşie să zdrobească trădătorii şi să denazifice cum trebuie republicile unionale (sună familiar zilele astea, nu?). Putea fi 2022 sau chiar mai rău, încă un război civil ca cel după prăbuşirea precedentului imperiu rusesc. Din nou roşii versus albi, din nou generali şi despoţi locali cu armatele lor, atât doar că fără cazaci, trenuri blindate sau celebrele tachanka, ci cu tancuri, avioane sau şi mai celebrele bombe nucleare. Multe scenarii sumbre ce au dat şi mai multe nopţi nedormite cancelariilor din întreaga lume, oprite însă pentru că Gorbaciov a ales să se ridice nu la aşteptările oamenilor, ci la cele ale momentului.
Poate un rol major în decizia sa l-au jucat şi evenimentele din Piaţa Tiananmen din Beijing. Poate s-a simţit parţial responsabil pentru ele, manifestaţiile pornite înainte de vizita sa fiind stârnite de reputaţia sa de reformator, iar represaliile urmând imediat după plecarea sa, şi nu a vrut să aibă pe conştiinţă un Tiananmen la nivel european. Indiferent de motive, refuzând să aplice doctrina Brejnev pe la vecini şi doctrina Lăpuşneanu la el acasă, Gorbaciov a ales poate cel mai dureros lucru pentru un căpitan: să accepte că nava se va scufunda oricum şi că tot ce mai poate să facă e să o tragă cât mai aproape de ţărm pentru a-i salva echipajul. Nicolae al Doilea a lăsat-o să se ducă la fund cu inconştienţă, Vladimir Întâiul a aruncat-o înapoi în mijlocul furtunii cu furie. Fiecare între ei, în felul său, a refuzat să accepte realitatea şi să-şi asume responsabilitatea. Singurul care a făcut-o a fost Mihail Ultimul, iar pentru asta mulți îi pot spune, înainte de uitare, măcar atât: spasibo, Mişa…
JCS-Nina Curița
FOTO: PINTEREST
