Cele 40 de familii care locuiesc în blocurile din Peştiş sunt aici de cel puţin trei generaţii.
Cele cinci blocuri aflate la marginea Peştişului, cu mult înainte de a se ajunge în oraş, au fost construite în 1952 pentru muncitorii germani care au lucrat în acea perioadă la montarea laminoarelor. O parte din aceştia s-au întors în ţara lor, iar în blocurile de la marginea drumului au fost repartizaţi alţi angajaţi ai fostului combinat. Cei mai mulţi au rămas aici, şi tot aici îşi cresc nepoţii.
Dorel Miron s-a născut aici, în *59. A rămas în apartamentul părinţilor, şi tot aici şi-a adus şi soţia. Nu are nici o intenţie să părăsească…cartierul.
„Nu ştiu dacă suntem săteni sau orăşeni. Suntem oameni între oameni, şi noi”, spune el. Ion Mihailă şi-a crescut aici cei trei copii. Acum în plasa cu care vine „de la oraş” are daruri pentru nepoată. Bela stă doar în vacanţă aici. În septembrie pleacă în Irlanda, la părinţi. Toţi copiii lui Ion Mihailă sunt acolo, de câţiva ani, şi nu au de gând să se mai întoarcă.
Străinătatea, de fapt, e singura destinaţie către care se îndreaptă unii dintre locuitorii de aici. Alfel, nu sunt tentaţi să îşi schimbe locul. Au toate condiţiile din oraş şi – unii – ceva în plus : un garaj, un porc, câteva găini, crescute în barăcile înghesuite din spatele blocurilor, unde, de altfel, sunt depozitate toate lucrurile de care proprietarii nu s-au îndurat să se despartă. De fapt, acesta este şi un motiv de nemulţumire pentru o parte dintre ei.
„E un focar de infecţie aici, iar lemnele barăcilor sunt atât de uscate încât un singur chibrit e suficient pentru a provoca un incendiu”, spune Ion Mihailă. Şi remarca sa nu e departe de adevăr…
Aflate vizavi de noul Parc industrial, unde încep să se înalţe hale noi, blocurile au parcă şi mai pregnant aerul de…prăfuit şi vechi, şi tot locul, din şosea, pare părăginit. În spatele zidurilor vechi de peste 50 de ani însă oamenii sunt primitori faţă de oricine se opreşte să-i întrebe de sănătate.
Dana Ioan
