Minele din localitate au pus mulţi ani la rând pâinea pe masa oamenilor din zonă, iar acest lucru îl confirmă actualii pensionari ai minelor.
Există oameni, bunicii zilelor noastre, care de la vârste foarte fragede au intrat sub pământ pentru că era singura şansă în viaţă şi pentru că: „şi tata era miner, ce altceva aş fi putut eu să fiu“, după cum chiar foştii mineri spun.
Minele însemnau mai mult decât un loc de muncă, acolo s-au legat prietenii puternice, iar ortacii, după ce îşi terminau schimbul se întâlneau pe uliţele satului, vorbind tot despre… mină. Chiar dacă mina a luat drept tribut multe vieţi, ortacii nu încetau să intre în adâncuri. Întunericul şi frigul minei însemna pâine şi căldură pentru copii. Copiii de atunci sunt acum oameni mari, la oraş însă. Minele fiind închise de mult.
Cei mai mulţi dintre tinerii comunei îşi aduc aminte foarte vag de mine, iar dacă urci „pe Ferdinand“ şi nu ai mai fost în zonă, ai impresia că acolo nu a fost nimic. Urcând simţi doar un curent de aer rece singurul indiciu care te duce cu gândul că acolo a fost cândva o mină.
Dacă te apropii de gura minei simţi frigul şi întunericul care îţi pătrunde până în măduva oaselor. Din păcate însă amintirea ortacilor a fost ştearsă prea uşor de utilaje moderne care au dărâmat tot, ca şi când nici nu ar fi fost vreodată acolo.
A mai rămas un singur zid care se năruie asemnenea amintirii a tot ceea ce a fost.
Anca Preda