Câţi dintre noi mai ştiu să danseze un tango, sau un vals? Câţi dintre noi se mai poartă frumos cu o fată, câţi mai ştiu ce înseamnă să faci cadou o floare fără să aştepţi înapoi altceva decât un zâmbet? Câţi mai ştim ce înseamnă romantismul? Mult prea puţini.
Însă, mai există câţiva oameni care ţin la aceste lucruri şi care vor face orice ca ele să continue să supravieţuiască în această lume bazată pe materialism, oportunism şi viteză.
Unul dintre ei este şi Tudor Gheorghe, unul dintre puţinii „monştri sacri” ai scenei româneşti. Ciudat când cuvântul „monstru” ajunge să reprezinte ceva frumos şi respectabil…
Miercuri, în penultima zi a lunii ianuarie, artistul a oferit un spectacol de neuitat reşiţenilor veniţi la Casa de Cultură a Sindicatelor. Pe valurile muzicii sale am fost purtaţi într-o epocă demult apusă.
Deşi calendarele arătau că suntem în secolul XXI, tot ce era în jurul nostru ne făcea să ne simţim ca la începutul secolului trecut. Închizând ochii, am putut să ne imaginăm scena unui bal din „La belle epoque”.
Sau, să trăim, pentru o seară, în acea Românie care era europeană fără semnarea unui tratat de aderare. Dar visul acesta, ca orice iluzie, nu a durat. A trebuit să ieşim din nou în lumea reală iar asfaltul a luat brutal locul parchetului sălii de bal imaginare.
Însă, orice vis lasă urmele sale în subconştient. Am putut vedea că, deşi numai pentru câteva clipe, putem simţi ce înseamnă să-ţi laşi gândurile să zboare departe de cotidian.
Ne-am răspândit încet către casele noastre şi, printre maşini, unii dintre noi am văzut o trăsură care se îndepărta agale, cu un vizitiu îngheţat de frigul de afară dar încălzit de sentimentul realizării.
Iar sub mustaţa sa stufoasă trona zâmbetul maestrului Tudor Gheorghe.
Nina Curiţa