Noi ne-am convins într-un week-end în care am văzut puţin din ceea ce judeţul are de arătat.
Oraviţa se mândreşte cu cel mai vechi teatru din ţară. De la ghidul nostru aflăm că a fost construit în 1817, fiind o replică a Burgtheater din Viena. Luminat iniţial de lămpaşe şi încălzit cu ajutorul cuptoarelor, teatrul păstrează folia originală aplicată pe ornamente. „Scaunele din 1893 au fost făcute la Viena“, ne spune mândru ghidul în timp ce ne arată loja în care a stat împăratul Franz Josef şi locul sufleorului pe unde a trecut Eminescu în 1868.
Nu departe, se află cea mai veche farmacie montanistică, „La vulturul negru“. Atestată din 1796, farmacia a aparţinut familie Knoblauch. Incinta micului muzeu a fost reconstituită după vechile fotografii expuse la vedere. Observăm mândria cu care ghidul Nicolae Murgu vorbeşte despre cele două medalii de aur primite, despre medicamentele produse aici ori despre casa de marcat adusă în secolul XIX din Cleveland, Ohio. „Avea tarif de zi şi de noapte şi dădea şi bonuri. Numai cutia cu mărunţiş se deschidea singură, pentru celelalte era nevoie de cheie“, vorbeşte dl Murgu despre casa de marcat.
Ne îndreptăm spre gara care anul trecut a împlinit 150 de ani şi urcăm în trenul care ne duce la Anina. Linia funcţionează din 1863, iar cele două vagoane par rămase de la deschidere. Decorul de basm îşi arată frumuseţea după Ciudanoviţa. Tunelurile dese, povârnişurile abrupte, curbele şi trenul care scârţâie din toate încheieturile ne duc cu gândul la filmele western. Ajungem în gara Anina unde turişti români şi germani se grăbesc să urce în tren.
Ajungem la Caraşova. Coborâm podul şi înaintăm în susul râului Caraş. După 20 de minute ajungem în Poiana Liliecilor, unde înnoptăm. Luna îşi revarsă razele peste stâncile care se colorează în albastru. Noi stăm pe malul apei şi depănăm amintiri în jurul focului.
A doua zi pornim către Peştera Comarnic, obiectiv ce atrage vizitatori din întreaga lume. După opt kilometri de mers pe jos, drumeţie care include urcarea unui deal abrupt cu rucsacii în spate, ajungem în poiana de la baza peşterii. Surpriză însă.
De soarta ei se ocupă o modestă asociaţie speologică, iar în cantonul din apropiere găsim un singur om aflat în zi liberă. Facem calea întoarsă şi sperăm că, altă dată, vom fi mai norocoşi.
Ionel Ivaşcu