Azi a fost o zi normală pentru cei mai mulţi dintre noi, însă până acum 18 ani, era Ziua Naţională a României. Ce sărbătoream atunci? „Insurecţia armată antifascistă şi antiimperialistă”, „îndepărtarea regimului fascist”, „revoluţia proletariatului” şi alţi termeni pompoşi, adecvaţi regimului.
Şi ce sărbătoream de fapt? Schimbarea unui jug cu altul. De la subordonarea faţă de Germania am ajuns la cea faţă de URSS. Astfel, am avut ocazia să avem parte de SOVROM-uri, salam cu soia, Cico, program la TV de o oră.
Apoi am trecut la SRL-uri, mezeluri naturale (culmea! tot cu soia…), Coca Cola şi Internet non-stop. Am ajuns să avem o industrie dar ne-am distrus agricultura.
Aveam oraşe şi a doua clădire ca dimensiuni din lume, dar şi sate pustiite. Am putut să vedem preşedinţi ai SUA într-o ţară comunistă şi activişti de partid care prindeau mere în pomi pentru a arăta belşugul cu ocazia vizitelor lui Nicolae Ceauşescu. Aveam bani, dar nu aveam ce cumpăra.
Acum, avem ce cumpăra, dar nu avem cu ce. Atunci vedeai „iubitul conducător” doar după un baraj de securişti, azi poţi să-l stropeşti cu cerneală.
Statul îţi asigura casă şi loc de muncă, preţul cerut fiind doar obedienţa completă.
Acum, poţi spune ce vrei, cui vrei. Statul are alte treburi decât să te urmărească. Însă are şi alte treburi decât să îţi asigure viitorul.
Noi, cei care am fost consideraţi „generaţia de sacrificiu”, eram prea tineri în ’89. Ştiam doar că să fii comunist e cel mai bine. Curând, am aflat că era cel mai rău, şi trebuia să fim capitalişti.
După mulţi ani am înţeles şi noi un lucru: nu contează regimul, contează oamenii. Şi ce sărbătoreau aceşti oameni de 23 August?
O zi liberă din programul de muncă monoton. Dreptul ca, măcar pentru câteva ore, să aibă aparenţa libertăţii. Atât, nimic mai mult…
Nina Curiţa