REŞIŢA – „Nici nu ştiu cum a venit toamna“. Este o nedumerire auzită acum două zile, dar cam asta suntem toţi tentaţi să spunem când stăm neputincioşi în jocul nostru cu Timpul. Pierdem mereu, deşi jocul e acelaşi, şi puţini suntem cei care am găsit metode în a ne fenta vremelnic condiţia de bieţi muritori.
Nu mai observăm „nimicurile“ ce dau frumuseţe vieţii, fie pentru că este prea mare povara zilei de mâine, fie am uitat să ne pierdem în liniştea lucrurilor simple. Pleiada de candidaţi la prezidenţiale, politica cu tot spectacolul ei, amnistiile Guvernului, tăcerea lui Iohannis, poza lui Ponta cu Obama, miniştrii penali, legi ambigue, taxe, primarii traseişti, căldura din şcoli, medicamentele din spitale, banii pentru Catedrala Neamului, ratele la bancă, toate astea sunt subiectele ce se discută în casă, pe stradă, în autobuz, în orice instituţie, la cafenea, la teatru. Oriunde, oricând. Parcă toţi încercăm să nu pierdem ceva din astfel de realităţi, le discutăm cu patos, chiar dacă avem sau nu păreri. Iar dacă nu avem, le împrumutăm pe ale altora. Dependenţa de a fi atotştiutori este un fenomen. Da, sunt lucruri ce ni se întâmplă, fac parte din viaţa noastră, pe majoritatea le acceptăm pentru că, doar vorbind despre ele, nu le putem schimba dar parcă suntem prea implicaţi. Plictisiţi, obosiţi, încrâncenaţi nu mai apucăm să vedem şi lucrurile bune ce se petrec în jur.
Mai există oameni de ispravă care fac fapte bune, se întâmplă premiere medicale şi medicii încă mai salvează vieţi, mai avem copii cu rezultate excepţionale, se mai scriu cărţi. Încă mai avem actori, pictori care nu lasă cultura să moară, mai sunt lângă noi poliţişti care trec bătrânii strada, cetăţeni care returnează portofelele găsite, tineri care citesc şi fac voluntariat, liceeni care îşi respectă dascălii. În autobuz nu trebuie să îl observăm doar pe omul ştirb şi care miroase a transpiraţie pentru că putem observa şi lumina zglobie din ochii şcolarilor. Din vocea străzii nu trebuie să luăm doar înjurăturile şi scuipăturile ci şi cuvintele de admiraţie pentru un lucru, o faptă, un om. Nu sunt multe astfel de cuvinte, dar tocmai de aia le putem reţine mai uşor. E adevărat că un optimism permanent este plictisitor, dar nu atât precum pesimismul continuu ce ne poate transforma într-o naţie de trişti.
Revenind la toamnă, oricât de ocupaţi am fi, ne dăm seama când vine, şi nu pentru că afară este frig sau plouă. Ci pentru că florile câmpului îşi scutură petalele cu blândeţea unei rugăciuni, pentru că frunzele, chiar şi ale celui mai maiestuos copac, zboară spre veşnicie cu gingăşia aripilor unui fluture, duritatea crestelor stâncilor se desfată în ceaţă, iar noi putem întrezări toamna vieţii fiecăruia dintre noi. În timp ce noi suntem sobri, crăiasa arămie zâmbeşte şi priveşte natura jucându-se cu acele ceasornicului, pariind pe efemeritatea noastră…
Foto: playbuzz.com