Aşa cum era de aşteptat, Hidroelectrica a reuşit cumva să tragă după ea şi UCMR-ul. Însă cei care răsuflă uşuraţi acum, crezând că uzina reşiţeană a scăpat, se înşeală amarnic. UCMR nu e salvată, ci a primit doar un respiro.
Gongul a sunat chiar când era la podea, numărată de arbitru, şi a fost cărată în colţ. Însă pauza nu va ţine o veşnicie, iar în curând va fi aruncată într-o nouă rundă. Chiar mai grea decât precedentele, pentru că nu va mai exista vreun răgaz în care să-şi tragă sufletul. Acesta a fost ultimul. S-au dus vremurile când statul îşi deschidea larg buzunarele pentru a ţine în spinare toţi coloşii industriali inutili numai de dragul păcii sociale. Prin buget bate vântul, aşa că uzina reşiţeană ar fi bine să stea cât mai repede doar pe propriile picioare. Cu atât mai mult cu cât, având în vedere situaţia României, n-ar fi de mirare ca, mai devreme sau mai târziu, UCMR să fie scoasă la mezat, cu sau fără cereri străine de privatizare.
Tocmai de aceea, cheia supravieţuirii sale va fi eficienţa şi adaptarea la cerinţele pieţii, în condiţiile în care concurenţa este tot mai dură. Să devină cât mai profitabilă, chiar dacă asta înseamnă tăieri de salarii şi concedieri, şi să arunce la gunoi ideile că uzina există numai şi numai pentru a plăti salariile angajaţilor. Să ofere produse şi servicii la cel mai bun compromis între preţ şi calitate, pentru că asta vor clienţii, nu legende despre trecutul şi tradiţiile UCMR. Legendele nu se mai potrivesc în vârtejul realităţilor lumii de azi, iar aroganţele din atitudinea celor ce conduc destine nu ţin loc inteligenţei.
Pentru că dacă va încerca să trăiască în continuare din poveştile cu miile de muncitori, motoarele navale şi turbinele hidroelectrice de pe vremuri, ar fi mai bine să pună lacătul pe porţi încă de pe acum. Negând cerinţele prezentului, UCMR nu va mai putea avea vreun viitor. Şi încă o şansă ca asta garantat nu va mai primi.
Nina Curiţa