Sute de hectare de terenuri nelucrate. Şcoli din ce în ce mai goale. Case ce par părăsite, cu doi-trei bătrâni care-şi mai omoară timpul pe câte o bancă. Iar dacă opreşti şi le dai bineţe te urmăresc cu privirea înlăcrimată până departe. Ei rămân acolo, noi, cei mai tineri, îi lăsăm în urmă.
Şi luăm cu noi doar imaginea dezolantă a satelor din Caraş-Severin. Peisajul rural românesc, în general, e deprimant. Tinerii migrează spre oraş sau, mai rău, spre alte ţări. Caută locuri de muncă, o viaţă mai bună. Preferă să trăiască o viaţă în câţiva metri pătraţi dar să nu mai muncească pământul decât să trăiască într-o casă, cu grădină mare şi să se spetească pe câmp. Şi ce dacă e linişte într-un sat iar soarele parcă răsare altfel la ţară? Nu contează…
Dar chiar şi aşa unii clamează beneficiile mediului rural. Însă ei doar trăiesc cu iluzia pastoralului şi frumosului, a fugii din atmosfera apăsătoare a canioanelor de beton numite oraşe, a retragerii într-o lume simplă. Doar o iluzie sofisticată… Vergilius preamărea viaţa de la ţară în Bucolicele sale; Maria Antoaneta avea un întreg sătuc la dispoziţie – Le Petit Hameau (Micul Sat).
Însă poetul roman, deşi născut într-un sat, a rămas fidel Romei. Iar regina franceză se juca de-a ţăranca în grădinile de la Micul Trianon, în imensul complex de la Versailles. Nici unul dintre ei nu s-a gândit serios, nici măcar o clipă, să se retragă cu adevărat „la ţară“.
Pentru orăşeni, satul e frumos doar văzut de la distanţă. Sau, eventual, într-o vacanţă scurtă, în care să-şi reîncarce „bateriile“. Dar în nici un caz să renunţe la plăcerile urbane, la viaţa trepidantă, la înghesuiala oraşelor.
În definitiv, omul e animal social, preferă să fie înconjurat de semenii săi decât de frumuseţile naturii. Dacă îi spui că în oraş nu mai poţi vedea spectacolul unui cer plin de stele, se va uita la tine de parcă ai fi coborât de acolo, de sus.
Şi atunci, oare ar mai şti el ce înseamnă să cauţi pe harta cerului steaua Alcor?
Nina Curiţa