În urmă cu aproape 60 de ani, mai multe
familii de chiaburi din
Caraş-Severin au fost ridicate,
în plină noapte, şi deportate în
Câmpia Bărăgan.
Jurnal de
Caraş–Severin relata,
luna trecută, poveştile trăite de trei
dintre cărăşenii deportaţi în
sud-estul ţării. Aşa cum există
mărturiile celor întorşi din
Bărăgan, există şi memoriile celor
rămaşi acasă.
Gheorghina Velcotă, în
vârstă de 70 de ani, din Vărădia,
a telefonat la redacţia Jurnal de
Caraş-Severin pentru a ne povesti
experienţele trăite de familia sa, în
perioada în care regimul comunist a supus poporul
român unui proces de alterare a
conştiinţei sale istorice.
„Aveam 11 ani când cele 40 de familii din
Vărădia au fost forţate să-şi
părăsească casele. Sunt convinsă
că au trecut prin momente grele, dar şi cei
care au rămas acasă au dus-o la fel de greu.
Spun asta pentru că deşi munceam
pământul şi aveam recolte bogate, nu ne
alegeam cu nimic toamna. Părinţii mei erau
obligaţi să dea statului o bună parte
din producţia anuală. Cerealele şi
alimentele ajungeau pe mâna colectorilor, iar noi
mâncam lapte acru şi mălai“,
mărturiseşte bătrâna.
Gheorghina Velcotă ne-a povestit şi despre
zilele în care era nevoită să stea cu
animalele în câmp, până noaptea
târziu, de teamă să nu
rămână fără vite.
„Când veneau colectorii în sat
după animale, dormeam în câmp. Multe
lacrimi au curs din ochii mamei mele, care se
necăjea de fiecare dată când nu avea ce
pune pe masă. Am dus-o greu, dar cel mai rău
a fost că am trăit în
permanenţă cu frica că vor intra peste
noi şi ne vor lua întreaga
agoniseală“, mai povesteşte
bătrâna.
După 60 de ani, bătrâna mai are un
singur regret: „Îmi pare rău că
pe noi, cei rămaşi acasă, nu ne
bagă nimeni în seamă. Nu am primit nici
un leuţ, cu toate că deportaţilor li se
dau bani frumoşi în fiecare lună. Cu
toţii am fost prigoniţi şi
horopsiţi. De ce pe noi nu ne ascultă
nimeni?“, ne-a spus cu amărăciune
Gheorghina Velcotă.
Roxana Nafiru