– Prin ce v-a stârnit interesul „Nevestele vesele din Windsor”, o piesă prea puţin frecventată de oamenii de teatru acum?
– M-a atras conturul social al acestei comedii shakespeareene şi, nu în ultimul rând, sâmburele de modernitate conţinut în expresia ei.
– Care a fost gândul din spatele acestei montări?
– M-am gândit, că în mai toate montările mele, la felul în care acest spectacol va rezona cu timpul lui şi am alcătuit un discurs scenic polemic cu lumea în care trăim, atacând clişeele de orice fel: de viaţă, de comportament, din cultura străzii, din tv, din life style şi chiar din artă.
– Aveţi în minte publicul când faceţi un spectacol?
– Este obligatoriu să „ai publicul în minte” atunci când faci teatru. Mulţi artişti întâmpină greutăţi în a formula o întrebare simplă: „pentru cine facem teatru?” – şi au frisoane atunci când trebuie să răspundă la ea. Eu mă gândesc intens la această întrebare şi încerc să răspund la ea în fiecare spectacol.
– E nevoie în acest moment al stării teatrului românesc de superproducţii?
– Formula unui spectacol nu este premeditată, ea se naşte firesc din discursul teatral, din gramatica acestuia. Teatrul românesc are nevoie de superproducţii, de producţii medii şi de spectacole alternative dar, mai ales, are nevoie de spectacole bune. Se poate observa însă o sărăcie a mijloacelor scenice, la adăpostul eternului refren: nu avem bani pentru teatru – şi care de multe ori ascunde sărăcia talentului. În cultură nu se pune problema de a cheltui sau a nu cheltui, ci între a cheltui cu rost sau a pune în aplicare o „reformă” care nu răspunde nici uneia dintre problemele cu care se confruntă cultura. Din observaţiile mele este sesisabilă o anume asfixie financiară dirijată de birocraţia finanţatoare la adăpostul ideii de reformă. În schimb se cheltuie sume ofensatoare, pentru festivităţi şi birocraţie culturală. Să nu uităm că, în ultimă instanţă, Teatrul face parte din obligaţiile pe care guvernele le au într-o lume a drepturilor iar dezvoltarea artelor contribuie la dezvoltarea democraţiei. Pe de altă parte însă cred că instituţiile teatrale şi oamenii de teatru trebuie să înveţe să se prezinte nu ca o problemă insurmontabilă / insolvabilă ci ca un activ valoros pentru societate.
– Actorii cu care aţi lucrat au fost receptivi la propunerea dvs?
– În general şi inamicii mei recunosc că actorii care lucrează cu mine ies modificaţi din experienţele mele teatrale. Când am ajuns la Oradea, trupa era după vreo trei ani în care jucase numai în balete, în care textul întregului spectacol nu depăşea 3-4 pagini. A fost o muncă grea de a-i «readuce» la teatru dar a contat enorm faptul că sunt nişte actori foarte talentaţi. Dedicaţi.
– Ca nivel general de pregătire în actorie, şcoala de teatru românească pregăteşte/a pregătit actorii pentru tot ce înseamnă mijloace actoriceşti (mişcare, voce…)?
– Este evident că UNATC (Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografie) din Bucureşti are programe bune pentru formarea actorilor. În rest şcolile de teatru din teritoriu (pe trepte diferite, bineînţeles) au lacune mari în sistemul de pregătire a actorilor. Cazul cel mai flagrant este cel al Facultăţii de Teatru de la Târgu Mureş care are studenţi care lucrează zi de zi în oraşe aflate la sute de kilometri distanţă şi care se prezintă numai la examene. Vă daţi seama care poate fi nivelul de pregătire în acest caz!
Cătălina Latu