„Am adoptat în anul 2000 o fetiţă care atunci avea cinci ani. Sunt necăsătorită şi nu mi-am propus niciodată să adopt un copil. Dar lucrând cu copiii străzii şi frecventând locurile întunecate în care aceştia îşi petrec viaţa, am găsit o fetiţă de 11 luni într-o situaţie cumplită.
Mama ei naturală m-a rugat să o salvez din situaţia de moarte la care era condamnată în gară. Când am luat-o în braţe, fetiţa şi-a culcat capul pe umărul meu şi a răsuflat, a oftat uşurată.
Acest oftat mi-a ajuns exact în inimă şi cred că de atunci a început ataşamentul între noi două. Fetiţa a crescut în asociaţia pe care eu o conduc (Oaza – n.r.) şi, cu timpul, ne-am apropiat foarte mult una de cealaltă şi… am depus cerere ca să pot să o adopt.
Te iubesc
Eu o cunosc pe mama naturală şi nu mi-a fost teamă că va veni să mă şantajeze. Lucrul acesta nu s-a întâmplat deloc. Dimpotrivă, atunci când şi-a dat consimţământul pentru adopţie, a spus: «Eu cred că acest copil l-am făcut pentru tine». Şi eu cred la fel, că acest copil a fost născut pentru mine. Fetiţa seamănă cu mine, mai mult cu familia mea: e foarte gălăgioasă, foarte deschisă, foarte sociabilă. Acum are zece ani şi e în clasa a patra la şcoală.
Înainte să meargă la şcoală, am dus-o într-un concediu, doar noi două, şi i-am povestit despre adopţie. Am avut puţin emoţii, dar am lăsat-o să mă întrebe tot ceea ce a vrut ea să mă întrebe. Însă nu m-a întrebat absolut nimic, decât mi-a luat mâna şi mi-a pupat-o. Şi am observat că de atunci îmi spune mult mai des «te iubesc». Şi eu îi spun Claudiei de câte ori pot pe zi, că o iubesc pentru că ştiu că lucrul acesta îi face bine la fel cum îmi face şi mie când îmi spune ea”.
D.D.