JCS: Cât timp a trecut de când nu ai mai fost acasă?
L.D.: Un an şi jumătate. Cam mult, dar asta este viaţa. Când ai un angajament trebuie să-l respecţi. Culmea sorţii. Când am fost sportivă, am fost în sute, poate mii de deplasări, la competiţii şi niciodată nu m-am gândit să rămân undeva. Deşi am avut oferte multiple. De fiecare dată am revenit acasă, la Reşiţa.
JCS: Şi, ca să completez culmea sorţii vieţii tale, ţi s-a propus şi un post de antrenoare la lotul naţional de înot. Şi l-ai refuzat.
L.D.: Într-adevăr. Şi acum îmi pare rău. Am preferat oraşul meu natal. Însă…
JCS: Să ne întoarcem în Spania. Ce ai făcut un ultimul an şi jumătate?
L.D. Muncă, acasă, iar muncă. Lucrez la bazinul primăriei. Coordonez cursuri de iniţiere pentru copii cu vârste începând de la trei ani, şi de agrement pentru persoane de diferinte vârste. Deci stau în bazin cam şase-şapte ore pe zi. Plus că este o mare responsabilitate. Şi multă răbdare. Fiindcă cei mici plâng la contactul cu apa şi trebuie să-i suporţi, să încerci să-i convingi că trebuie să se bălăcească. Să se acomodeze cu mediul, cu apa.
JCS: Cât durează un curs?
L.D.: Pentru copiii de la grădiniţe acesta este de trei luni. Însă sunt celelalte cursuri organizate de primărie, care se derulează tot anul şcolar. În ce mă priveşte, pe săptămână eu am circa 150 de copii. Dar, vreau să fac o precizare. La Girona se pune mare accent pe învăţarea înotului, sub formă de joacă, la copii. Apoi, cu cei între şase şi nouă ani se începe învăţarea stilurilor, dar fără participări la concursuri.
JCS: Sunt convins că se merită efortul? Bănuiesc, câştigi mai mult decât la Reşiţa.
L.D.: Incomparabil. Din păcate. Sau din fericire. Nu ştiu cum să o spun. Acolo sunt bine, dar dacă acasă va fi mai bine, oricând m-aş întoarce la Reşiţa.
JCS: Au cam trecut anii de când eşti plecată.
L.D. Păi, am deja nouă ani şi jumătate.
JCS: Ai „îmbătrânit“ în Spania.
L.D.: Nu cred că am îmbătrânit, fiindcă acolo, în afară de faptul că sunt departe de casă, am scăpat de stres, de nervi, de discuţii în contradictoriu, de suspiciuni, de invidie, de ură. La Girona mi-am închiriat un apartament la cinci minute de bazin, toată lumea te respectă, chiar dacă eşti din altă ţară. Rămâne, cum am spus, dorul de casă. Şi faptul că încă nu lucrez la nivel de performanţă. Am lucrat cu unii dintre copii aproape trei ani, şi puteau să facă performanţă. Dar… Aşa că nu accept să mă faci bătrână, fiindcă prietenii cu care m-am întâlnit sunt de altă părere.
JCS: Şi totuşi, de ce nu te întorci în bazinul de care te leagă cele mai frumoase amintiri ca sportivă?
L.D.: Nu ştiu. Poate va veni şi ziua aceea. Deocamdată, sunt mândră că, în cele din urmă, mi s-au apreciat performanţele, în cei 22 de ani ani de activitate, că domnul primar Mihai Stepanescu mi-a oferit titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Reşiţa“.
JCS: Ce îţi doreşti în 2011?
L.D.: Să fiu sănătoasă, în primul rând. Să am rezultate cât mai bune la locul de muncă. Să mă mândresc cu iniţierea în înot a cât mai mulţi copii. Fiindcă este o mare satisfacţie şi să lucrez cu cei mai mici dintre copii, întrucât este cel mai greu. Şi, să ne revedem cu bine!
Marius Moraru
