CARANSEBEŞ – Sute de caransebeșeni s-au închinat vineri seara la moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, pentru a primi binecuvântare şi ajutor.
„Am venit cu gânduri bune, ca de fiecare dată si plec cu o mare liniște sufletească si multă pace, care se păstrează de la an la an”, ne-a spus Ioana, unul din pelerinii care au sărutat și s-au închinat la cele două racle depuse în Catedrala Episcopală „Învierea Domnului”.
Constantin, supranumit „cel Mare“, s-a născut la Naissus (actualul Niš din Republica Serbia), în anul 272. Tatăl său, Flavius Valerius Constantius, un important ofiţer roman, a devenit în anul 293 cezar al vestului în cadrul sistemului tetrarhiei impus de către Dicoleţian, prin care întinsul Imperiu Roman era condus de patru împăraţi – doi auguşti (suverani principali) şi doi cezari (secundari, cu rol de succesori ai auguştilor). Format ca militar şi om de stat în est, Constantin a revenit lângă tatăl său în Britannia în 305, când acesta a fost ridicat la rangul de august. Însă anul următor tetrarhia a început să se dezmembreze după ce, la moartea lui Constantius, trupele acestuia l-au ridicat pe fiul său direct la rangul de august, fiind recunoscut ca atare în Britania şi Galia. Au urmat aproape două decenii de război civil între diferiţii suverani ai Imperiului, însă, în anul 324, Constantin a reuşit să-şi elimine toţi rivalii şi să unească Imperiul sub domnia sa.
Legenda spune că, înaintea luptei împotriva unuia dintre adversarii săi, Maxentius, care controla Africa şi Italia, Constantin ar fi visat simbolul Chi-Ro (XP, primele două litere ale numelui lui Christos în limba greacă – ΧΡΙΣΤΟΣ). Conform unei alte versiuni, ar fi văzut o cruce pe cer, însoţită de mesajul “in hoc signo vinces” (cu acest semn vei învinge). Cert e că, pe 28 octombrie 312, trupele lui Constantin, purtând noul simbol, au învins armata lui Maxentius în bătălia de la podul Milvius. Maxentius s-a înecat în râul Tibru, Constantin devenind stăpânul părţii apusene a Imperiului. Un an mai târziu s-a întâlnit cu suveranul jumătăţii de est, Licinius, cei doi împăraţi decizând tolerarea religiei creştine şi încetarea persecuţiilor (aşa-numitul edict de la Milano). Relaţiile dintre Constantin şi Licinius s-au deteriorat rapid, între ei izbucnind un nou război civil, încheiat în 324 prin victoria lui Constantin, care devine singurul stăpân al Imperiului.
Constantin a fost primul suveran creştin al Romei, însă nu se ştie exact când s-a convertit (conform unei versiuni, ar fi fost botezat doar pe patul de moarte). Unele ritualuri şi sacrificii închinate vechilor zei romani au continuat în timpul domniei sale, însuşi împăratul păstrând titlul tradiţional de pontifex maximus (lider al religiei clasice romane). Cu toate acestea, a construit numeroase biserici, cărora le-a acordat venituri mari, şi a numit creştini în funcţii importante. Constantin a construit o nouă capitală pentru imperiul său pe malurile Bosforului, pe locul vechii colonii greceşti Bizanţ, numind-o Constantinopol. A luat numeroase măsuri administrative şi fiscale, reuşind să readucă stabilitatea Imperiului, grav afectată de deceniile de război civil. În 326, împăratul a ordonat uciderea soţiei sale, Fausta, şi a fiului său cel mare, Crispus. Constantin a murit pe 22 mai 337.
Despre mama sa, Elena, se spune că ar fi descoperit, în timpul unei călătorii în Palestina (326-328), relicvele crucii pe care a fost răstignit Iisus. Conform legendei, în timpul unor săpături în Ierusalim, au fost găsite trei cruci. Pentru a afla care era cea pe care murise Iisus, Elena a adus o femeie pe moarte, care a fost atinsă cu fiecare dintre cele trei cruci. Primele două nu au avut niciun efect, însă cea de-a treia ar fi vindecat-o miraculos. Pe locul descoperirii, Elena a poruncit construirea bisericii Sfântului Mormânt, unul dintre cele mai importante lăcaşe de cult ale creştinătăţii.