ORAVIŢA – Lumea masoneriei, cu toate dedesubturile ei, duce cu gândul la intrigi, la tragerea de sfori care să pună lumea în mişcare din umbră. Iar Oraviţa, oraş cu un destin strâns legat de ordinul iniţiatic, nu putea face decât un muzeu – sub acoperişul teatrului – al cărui scop este acela de a contribui la îndulcirea imaginii masonilor.
L-am ascultat pe Ionel Bota, directorul Teatrului Vechi „Mihai Eminescu“ din Oraviţa, depănând povestea Muzeului Masoneriei din oraş, felul în care acesta a luat naştere, iar firul istorisirilor a fost întrerupt de un muncitor care a completat: „Să demontezi mitul masoneriei, pentru că toată lumea se gândeşte că masonerie înseamnă ceva rău“. Altă voce continuă: „Problema a fost cauzată de nişte ticăloşi care au rezolvat, cumva, cu succes vremelnic, problema pe Facebook. Asta din cauză că mulţi se laudă că sunt masoni, dar ei sunt, de fapt, inamicii!“.
Pe scurt, viaţa Oraviţei, în special cea culturală, gravitează şi acum în jurul Teatrului Vechi. Iar masonii, potrivit directorului Teatrului Vechi, Ionel Bota, sunt cei care au dat mai mult de jumătate din fondurile necesare ridicării acestuia. În semn de preţuire, Muzeul Masoneriei păstrează o serie de obiecte de la arhitectul teatrului, Ioan Niuni, inclusiv suportul lui pentru creioane, cuţitul de hârtie pe care-l folosea la desfăcut scrisori, mesaje, sigilii. Sala muzeală păstrează „documentul emis de consiliul locumtenenţial cameral Timişoara, care atestă dreptul comunităţii locale la 1795 de a cumpăra terenul aparţinând atunci exploatării miniere, avea chiar şi nume predestinat, Talia. Funcţiona aici o flotaţie şi terenul a fost vândut asociaţiei diletanţilor, amatori în teatru, şi ulterior pe terenul respectiv s-a ridicat teatrul. Apoi cortina, partea de sus a cortinei, la anii 1830 deja era activă, folosită“, spune Ionel Bota. De fapt, cortina este cea pe care au văzut-o şi ochii lui Mihai Eminescu. A fost realizată la Viena, undeva la 1868 şi există surse care spun că în acelaşi loc ar fi activă şi acum o mică făbricuţă de confecţii.
Tot la Oraviţa se păstrează şi dovada prezenţei lui Sadoveanu, printr-un document publicat în 1930. „El era atunci preşedintele masoneriei române, a avut aici un convent, explică directorul teatrului. Am publicat textul într-un Semenic, şi documentul, cu semnătura lui. Copia documentului o vom pune şi noi aici, într-o ramă. Aici, masa asta, care s-a păstrat de-a lungul anilor, era a socrului arhitectului Ioan Niuni, care era consilierul tezaurariatului minier. El aranja cu fondurile şi era şi mason. Iar aici este unul dintre cele două fotolii. Stilul acestor fotolii a fost folosit pentru lojile de la inaugurarea teatrului. Pe unul dintre ele a stat şi familia imperială. Le-am recuperat, unele le-am mai moştenit de la oameni mai discreţi, care fuseseră masoni înainte de ‘48. Iar oglinda asta am primit-o de la nepoata lui Sim. Sam. Moldovan, ea mai trăieşte încă la Paris, şi în sediul unde pe vremuri funcţiona policlinica, acolo una dintre cele două loji, Loja Cosmos, îşi avea tot propriu, când era nevoie de o şedinţă, inventau în sala mare templul“.
Ionel Bota spune că, la Oraviţa, funcţionau, oficial, două loji. Adică două aveau sediul în oraş, având filiale în Imperiu: „Cosmos“ şi „Gluck auf!“ (Noroc bun!) „Dar mulţi orăviţeni sunt membri ai altor loji, de mulţi nu se ştie decât după ce au murit. Păi asta e tot, să fii discret, după regula «munca nu strigă». Dar şi când faci lucruri bune, nu trebuie să strigi în gura mare“. Ne-au fost arătate schiţe, rame de care se prindea ştampila lojii „Gluck auf!“, o serie de donaţii păstrate de la masoni, cuie, piroaie, inclusiv unul adus de un consilier al Mariei Tereza.
„Au tot păstrat, au avut un cult al păstrării acestor obiecte mult mai puternic decât l-am avea noi astăzi. Motivaţia este asta, că masonii au dat mai mult de jumătate din banii pentru ridicarea teatrului. Aici avem mobilier pregătit să mai ducem pe unde mai avem muzeele. Aici am îmbrăcat o sală aşa cu decoruri şi cu simboluri tip sala mare a teatrului, sala Cazino, o sală cu diverse funcţionalităţi. Motive de acolo au fost aduse şi aici, pentru ca atunci când intri să ai impresia că eşti în centrul lojii. (…) În cât timp rezolvă arhitectul măcar o schiţă pentru hol, vom face o expoziţie cu documente, afişele teatrului, să le poată parcurge vizitatorul de la primele, până la cele mai importante. Un muzeu al istoriei…“