Dacă ar fi să punem cap la cap tot ce s-a scris despre Bechtel, probabil ar ieşi ceva mai lung decât aşa-zisa „autostradă“ Transilvania. Dar dacă românii se plâng, şi pe bună dreptate, că a fost un adevărat jaf, şi încă unul făcut cu acte în regulă, din punctul de vedere al americanilor n-a fost altceva decât un „business“ extrem de profitabil. Doar nu-i prost cel care cere, e tâmpit cel care dă.
Iar România a fost şi tâmpită, şi profitabilă. Nu doar că a primit, în schimbul a aproape un miliard şi jumătate de euro, vreo 52 de kilometri de… să-i spunem, cu multă indulgenţă, autostradă, dar, mai mult, acum le plăteşte şi despăgubiri. Iar Guvernul Ponta se bucură acum ca şi când ar fi atras cine ştie ce investiţie.
Ce-i drept, cam are motive – a reuşit să scape de catastrofa care, timp de un deceniu, a fost o gaură neagră pentru bugetul României şi pe care guvernele precedente nu au putut să o elimine. Dacă e să fim sinceri, nici nu prea au vrut, începând cu Năstase, cel care semna în 2003 contractul (şi care acum vrea să ne facă să credem că acesta ar fi fost preţul intrării în NATO) şi terminând cu urmaşii săi de la Palatul Victoria, Tăriceanu şi Boc, care au avut la dispoziţie ani de zile în care au stat cu mâinile în sân, admirând iscusinţa americanilor de a freca asfaltul pe banii românilor.
Dar de ce spun „la revedere, Bechtel“ şi nu „adio“? Din simplul motiv că, prin asociere, intermediari sau subcontractări, firma americană va reveni cumva pe plaiurile mioritice. Pentru companii ca Bechtel, state precum România sunt mană cerească. Cine ar refuza o ţară căreia, cu ceva şpagă şi puţină presiune, poţi să-i vinzi o bucăţică de drum intitulat pompos „autostradă“, să-ţi baţi joc pe faţă şi să încasezi 1,4 miliarde de euro, ba chiar să-ţi mai dea vreo câteva zeci de milioane, numai să pleci? Prost să fii să n-o faci!
Iar până la revenirea Bechtel, vom avea timp să facem cunoştinţă cu „fraţii“ săi – Chevron şi Exxon, ce se pregătesc şi ei de un mic „business“.
Nina Curiţa