REŞIŢA – Cu ocazia împlinirii a 67 de ani de la începerea deportărilor etnicilor germani, la monumentul deportaţilor din parcul Cărăşana au fost depuse, joi, coroane şi jerbe de flori, iar la Biserica romano-catolică „Maria Zăpezii“ din Reşiţa a avut loc un recviem. La ceremonia din parcul Cărăşana a participat şi primarul Mihai Stepanescu.
În 1944, etnicii germani din România trebuiau deportaţi în fosta URSS, conform armistiţiului de la Moscova, din septembrie.
Calvarul etnicilor a început în ianuarie 1945, când 75.000 de saşi şi şvabi au fost luaţi din sânul familiei, înghesuiţi în trenuri şi duşi departe, în munţii Ural, pe actualul teritoriu al Ucrainei şi Rusiei. După cinci ani, se estimează că doar 60.000 s-au mai întors acasă, restul pierzându-şi viaţa din cauza condiţiilor vitrege de muncă şi de viaţă. Potrivit declaraţiilor preşedintelui Forumului Democratic al Germanilor din Caraş-Severin, Erwin Josef Ţigla, din Caraş-Severin au fost deportaţi aproximativ 10.000 de etnici germani. În prezent, în Banatul de Munte, mai sunt în viaţă un număr de 103 deportaţi, din care 49 sunt reşiţeni.
Ianuarie 1945
Soldaţii bat la uşile etnicilor germani… Din case sunt ridicate fete, femei, băieţi şi bărbaţi, apţi de muncă. „M-au smuls de lângă mama, pe când aveam doar 18 ani. Ne-au pus să ne îmbrăcăm rapid şi ne-au dus la Ploieşti, iar de acolo ne-au urcat în vagoane de transport animale şi am pornit spre Rusia. Eram cu toţii speriaţi, pentru că nu ştiam ce se va întâmpla cu noi şi unde vom ajunge“, povesteşte Ana Marin, acum, în vârstă de 86 de ani.
În lagăr
După zece zile de mers cu trenul, Ana Marin a fost cazată într-un lagăr de pe teritoriul Rusiei de azi. „Ne-au cazat în nişte camere pline cu ploşniţe şi păduchi, cu paturi etajate şi fără foc. Am dormit îmbrăcată în pantaloni de pufoaică, iar căciula mi-o puneam sub cap, în loc de pernă. Nu aveam căldură, iar din cauza frigului şi a condiţiilor vitrege, mulţi s-au îmbolnăvit. Mâncarea era proastă şi mereu aceeaşi: borş – dimineaţa, la prânz şi seara. Pâinea era suficientă şi gustoasă, ce-i drept. Asta a fost norocul nostru. Lapte şi ouă n-am văzut niciodată cât am stat în lagăr, iar cu toţii aveam lipsă de calciu“, îşi aminteşte Ana Marin. Femeia mai poveşteşte că, după o vreme, a fost mutată într-un alt lagăr, unde a stat împreună cu alte 70 de persoane. Soarta ei avea să se schimbe în bine, căci aici condiţiile erau ceva mai bune. „Aveam căldură, iar mâncarea era mult mai gustoasă, cu meniu mai diversificat. În plus, aici primeam şi câte 300 de ruble pe lună pentru munca depusă la calea ferată“.
Foamea ruşilor
Nu doar cei din lagăr sufereau de foame, ci şi ruşii. „Ruşii mâncau tot ceea ce noi aruncam. Să nu mă înţelegeţi greşit. Aruncam ceea ce chiar nu se putea mânca, ce era stricat şi ne putea îmbolnăvi. În general, ne dădeau zeamă caldă cu bucăţi de pătlăgele murate sau zeamă de varză, dar care lipsea cu desăvârşire din farfurii“, ne-a spus Matilda Jica, deportată acum 62 de ani în Ucraina.
Ekaterina, „fiica“ maiorului rus
Ecaterina Kiss, în vârstă de 83 de ani, avea doar 16 ani când ruşii au ridicat-o de acasă: „Iniţial, părinţii m-au ascuns, dar pentru că ruşii au ameninţat că o vor lua pe mama, care era bolnavă, m-au dat pe mine“. Femeia mai povesteşte că viaţa în lagăr a fost puţin mai uşoară pentru ea, protejată fiind de un maior rus.
„Pentru că acesta avea acasă o fată de vârsta mea, pe care nu o mai văzuse de şapte ani, maiorul mă proteja mereu şi le spunea celor de acolo că eu sunt Ekaterina, fiica lui (n.r. – Ecaterina în lb. rusă). Aşa că, în loc să muncesc în mină, am lucrat la pădure, la strâns fânul şi în alte părţi. Nici la pădure nu a fost tocmai uşor, pentru că lucram cot la cot cu bărbaţii, iar dacă eu şi colegul meu, care avea 42 de ani, nu reuşeam să ne făcem norma, ziua următoare nu mai primeam prânzul“, a mai spus Ecaterina Kiss.
Pentru că joi s-au împlinit 67 de ani de la începerea deportării germanilor în fosta URSS, la monumentul deportaţilor din parcul Cărăşana au fost depuse coroane şi jerbe de flori, iar la Biserica romano-catolică „Maria Zăpezii“ din Reşiţa a avut loc un recviem în memoria deportaţilor. La ceremonia omagială din parcul Cărăşana a participat şi primarul Mihai Stepanescu.
Roxana Bălan Nafiru