Caraş-Severin, Romania

Cândva, nu demult, a fost cea mai puternică femeie din România, adevărata primă doamnă (neoficială) a ţării. A fost consilier, ministru, preşedinte de partid, ba chiar şi cvasipremier, ce-i drept din umbră. Pentru mulţi a fost femeia care dădea ora exactă în politica românească. Rivali sau slugi, detractori sau lingăi, trebuiau cu toţii, vrând-nevrând, să o bage în seamă.

Acum trei luni a fost poate cel mai discutat candidat, lucru cu atât mai ridicol cu cât importanţa sa reală a fost minusculă (ceea ce s-a dovedit la vot). Însă cea mediatică… Pentru susţinătorii fostului său prieten de familie (şi doar în al doilea rând adversar politic) Victor Ponta, a fost marota folosită pentru a mai aspira câţiva indecişi. Orice vot care nu mergea către acesta sau către candidaţii săi de paie însemna automat austeritate, şomaj, tăieri, sărăcie şi Elena la Victoria, în spatele ei întrezărindu-se cumplita umbră pleşuvă cu hăhăitul binecunoscut. S-au bătut clopotele în dungă mai ceva ca atunci când turcii ne vizitau fără viză, să ştie lumea că Iohannis vine la pachet doar cu blonda.

Până la urmă, acesta a venit, dar fără blondă. Chiar şi aşa, Elena continua să pară o putere de care trebuia să ţii cont, tocurile ascunzând picioarele de lut ale „colosului“ politicii româneşti. Acum trei luni, să fi spus cineva că Elena Udrea va fi anchetată, umilită, cu imunitatea supusă unui vor maraton în Parlament, că va da bijuteriile scumpe pe nişte brăţări ale Poliţiei, ar fi fost trimis să se caute la cap, într-atât de înrădăcinată era în mintea românilor ideea intangibilităţii neobişnuitului personaj. Dar acea Elena a fost. În mod paradoxal, Elena care a rămas este cea cu adevărat puternică.

Pentru prima oară în cariera sa, Elena reprezintă o forţă reală prin ea însăşi. Nu pentru ce ar putea să facă (pentru că, în afară de a se scărpina la nas în faţa camerelor, e la propriu legată de mâini), ci pentru ce ar putea să spună. Şi poate să spună lucruri atât de multe şi de interesante…

P.S.: Dacă e totuşi ceva de admirat la Elena Udrea e atitudinea sa dinaintea votului din Parlament când, deşi avea funia de gât, nu s-a umilit. Iar aceeaşi atitudine a avut-o şi cu cătuşele la mâini. Arogantă, dispreţuitoare, ameninţătoare sau cum vreţi să-i spuneţi, însă demnă. Mult mai demnă decât alţii care au fost la mâna colegilor parlamentari, mult mai cerebrală decât mulţi care, liberi sau cu brăţări, într-un fel sau altul, încearcă să spună că România riscă să se transforme într-o „republică a procurorilor“…

Adaugă comentariu