În acordurile unui imn se adună năzuinţa şi trăirea unui neam, emoţiile şi speranţa, mândria de-a aparţine unei naţiuni. Şi chiar legământul faţă de ţară.
Nu poţi să nu simţi o puternică emoţie când auzi un imn răsunând din zeci de mii de piepturi, imn cântat cu bucurie şi patos. Chiar dacă nu eşti englez, francez, neamţ, italian ori mai ştiu eu de ce naţie, acea izbucnire de trăire tumultoasă te marchează, emoţional.
Sau, mutatis mutandis, câţi dintre noi n-am scăpat o lacrimă atunci când un român a urcat pe cel mai înalt podium şi în onoarea sa, a ţării sale se intona Imnul României. De fier să fii şi tot scapi o lacrimă, tot ţi se umezesc ochii şi ţi se pune un nod în gât. Campionii, altfel caractere puternice şi stăpâni pe emoţiile lor în întreceri, îşi eliberează încordarea, tensiunea nervoasă, adesea odată cu lacrimile care „acompaniază” acordurile imnului de stat.
Din păcate noi, românii, avem o problemă cu Imnul. Cred că 99 la sută din populaţie nu ştie versurile. O dată, pentru că nu le-a învăţat la şcoală. În al doilea rând, pentru că sunt greoaie. În al treilea rând, pentru că la noi se schimbă imnul de stat cu frecvenţa cu care îşi schimbă ţiganul caii, ca să folosesc o expresie neoaşă. Alte state, inclusiv foste comuniste, au acelaşi imn de zeci, unele de sute de ani, pe când noi am schimbat imnul de cinci ori, în 60 de ani!
De de a trebuit să schimbăm „Trei culori”, al lui Ciprian Porumbescu, după Revoluţie, este greu şi de înţeles, şi de explicat. Toate popoarele îşi cântă ţara, culorile, iar noi ne tot îndemnăm să ne trezim odată şi odată. Poate că la Revoluţie acest cântec părea potrivit pentru a fi adoptat ca imn naţional, dar pe măsură ce au trecut anii ne-am convins că nu este cea mai fericită alegere. Până şi acel „Te slăvim Românie, pământ părintesc/ Mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc” mi se pare mai frumos, mai maiestuos – cum, dealtfel, trebuie să fie un imn. Dar despre carenţele Imnului „Deşteaptă-te române” e cazul să vorbească muzicologii şi îmi vine în minte o excelentă disertaţie a lui Eliodor Rău, chiar pe această temă.
Sunt convins că cititorul intuieşte de ce tocmai acum am abordat problema Imnului. E vorba că tocmai suntem la Campionatul European de fotbal. Şi de faptul că, aflăm din Elveţia, „tricolorii” se chinuie să înveţe versurile la „Deşteaptă-te române”. Mai e vorba şi de faptul că, de regulă, şi spectatorii, suporterii români nu izbutesc niciodată să „umple” stadionul cu vocile lor, care să vină din adâncul sufletului, din „toţi rărunţii” cum spune o vorbă din popor.
Imnul de stat trebuie să ne reprezinte, şi să ne prezinte. Trebuie să ne placă şi să placă şi celor care îl ascultă. Chiar şi pentru o întrecere, cum e C.E. de acum, din Elveţia şi Austria, nu ne poate fi indiferent cum ieşim în lume, cu un cântec lălăit, abia murmurat, ori cu un cântec în măsură să impresioneze pe toată lumea, inclusiv pe adversari.
Ştiu că nu o să se repeadă nimeni să dreagă lucrurile, dar aceste gânduri mi-au stat pe suflet şi le-am eliberat, convins că sunt mulţi cei care îmi împărtăşesc opinia.
Tristan Mihuţa