Un eveniment deosebit, găzduit de sala de şedinţe a CJ, încărcat de emoţii. O manifestare pentru a cărei descriere cuvintele par puţine.
Despre „sculptorul în lumină“
Constantin Lucaci, „bănăţean până în măduva oaselor“, după cum spunea dra Sgaverdia, este primul român laureat al Premiului Herder (1984).
Recunoaşterea a venit după ce a fost prezent cu două expoziţii personale la Bienala Internaţională de Artă de la Veneţia. Maestrul Lucaci este singurul artist român căruia Vaticanul i-a oferit un privilegiu muzeistic, „Colecţia Constantin Lucaci“, din Pinacoteca Sanctuarului San Francisco di Paola, Italia. Invitaţilor care au participat în număr mare la evenimentul de vineri le-a fost prezentat şi filmul „Fântânile lui Lucaci”, film realizat de Studioul Al. Sahia şi premiat la Festivalul Internaţional de la Padova, Italia. Iar filmul a creat o imagine completă asupra sculpturilor şi operei maestrului.
Probabil că nici un carăşean nu se bucură de notorietatea dlui Lucaci şi nici nu s-a ridicat, până acum, la valoarea dânsului. „Pe timpul vieţii, maestrul, prin operele sale, merită recunoaşterea pe care a avut-o Brâncuşi“ spunea ieri Sorin Frunzăverde.
Lumina unor „sculpturi în lumină“
O metaforă simplă ce descrie cartea în care jurnalista Dorina Sgaverdia cuprinde viaţa acestui mare artist român: Constantin Lucaci. „O carte de învăţătură“ cum o descria criticul Ada D. Cruceanu. O carte din care noi toţi, mai ales tinerii, avem ce învăţa.
Pentru că a fost inspirată de „Fântânile lui Lucaci“, „acele sculpturi monumentale“ despre care suntem datori să ştim toţi. Şi cea mai tentantă invitaţie la a citi „Constantin Lucaci – în căutarea legendei personale“ e cuprinsă în cuvintele autoarei: „Povestea lui Constantin Lucaci are o dublă regie. Relatarea unei voci din „off“ se împleteşte cu istoria unui interviu. Cu replicile când vijelioase, precum furtuna cinetică, când profunde, ca adâncul apei. Uneori jucăuşe, cum sunt cristalele de rouă ce sar din baletul fântânii. Din această canava, se ţese un personaj. Maestrul“.
Orice alte cuvinte sunt de prisos. Nu ne rămâne decât să amintim expresia cu care şi-a încheiat discursul Sorin Frunzăverde: „Ce operă! Ce carte!“
Nina Curiţa