ROMÂNIA – La 24 ianuarie 1859, Moldova şi Ţara Românească se uneau sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Momentul s-a petrecut într-un complicat context european în care, şi-atunci ca şi-acum, Rusia năvălise în Crimeea!
Se întâmplase în 1853, atunci însă fără succes pentru Rusia. După Războiul Crimeii (1853-1856) cele două principate ajung în atenţia marilor puteri europene datorită poziţionării lor la intersecţia celor trei mari imperii: Imperiul Rus, Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic. Franţa, condusă de Napoleon al III-lea, a susţinut ideea unirii celor două principate, idee îmbrăţişată mai mult sau mai puţin de celelalte mari puteri.
Încă din 1831-1832, în Ţările Române au fost adoptate Regulamentele Organice care stipulau necesitatea unificării politice. În 1848, posturile vamale dintre cele două ţări au fost închise, iar în 1857 adunările ad-hoc din ambele ţări şi-au arătat dorinţa unirii. Un an mai târziu, marile puteri semnau Convenţia de la Paris, prin care-şi dădeau acordul în privinţa unei uniri mai mult formale a principatelor cu domni şi guverne diferite. Pe 5 ianuarie 1859, domn în Moldova era ales Alexandru Ioan Cuza, urmând a fi ales ca domn şi în Ţara Românească pe 24 ianuarie. Dubla sa alegere specula textul Convenţiei de la Paris, care nu preciza că domnii celor două ţări trebuie să fie persoane diferite. Aşadar o interpretare „originală” a textului convenţiei, care avea să pună Europa în faţa faptului împlinit.
Au urmat demersuri diplomatice pentru realizarea unei uniri în adevăratul sens al cuvântului. În 1862, la Bucureşti se constituia primul guvern unic al Româniai, condus de Barbu Catargiu. În 1866, la conducerea principatelor venea regele Carol I şi, prin Constituţia promulgată la 1 iulie, principatele se numeau oficial România.
