Fiecare loc şi fiecare om este o poveste sculptată parcă aşa cum trebuie în piatra timpului. Aşa că, totul depinde de cine scrie povestea. Comuna Dognecea, aflată la aproximativ 30 de km de municipiul Reşiţa are şi ea istoria ei, şi nu e mult spus istorie. Puţini sunt însă cei ce o ştiu şi mai puţini au rămas cei ce o pot povesti. Totul începe acum mult prea mulţi ani ca să mai existe cineva care să ne spună exact, însă minele de fier din Dognecea şi, după cum spun localnicii, cea de uraniu din Calina (sat aparţinător comunei Dognecea) au reuşit să pună o pâine pe masă pentru mii de oameni, de-a lungul timpului.
Noroc bun!
Cu toţii, femei şi bărbaţi, români şi etnici germani sau romi, cu toţii au simţit împreună întunericul şi mirosul morţii care îi pândea de fiecare dată când puneau piciorul într-o mină, după un drum cu autobuzul prin pădure, în cel mai fericit caz! Asta pentru că au existat şi vremurile în care autobuzele nu existau sau când se defectau, ceea ce însemna că drumul era parcurs pe jos. Şi astfel, zi de zi, cu încredere în Dumnezeu minerii intrau în galerii pentru a scoate la suprafaţă fierul şi a-şi câştiga existenţa. Nu există familie în comună care să nu fi avut măcar un singur membru care a fost miner şi care să aibe cel puţin o povaţă despre viaţa în adâncul pământurilor.
A fost greu, nu imposibil
Pe vremuri, aducerea unor bănuţi acasă însemna muncă brută, fără pauze de masă prelungite, şi seriozitate. Însă, după cum ne povesteau vârstnicii satului, în acele locuri şi datorită acelor condiţii s-au legat prietenii adevărate care au durat şi încă durează. Ei nu s-au uitat şi îşi aduc aminte de fiecare detaliu, de fiecare întâmplare de parcă ar fi fost ieri. Cu toţii aveau câte o poreclă şi existau personaje ce au marcat existenţa tuturor minerilor. Ortacii aveau şi un imn al cărui ale cărui versuri sună cam aşa: „În mină-i Dumnezeu cu noi/ Afară-s chinuri şi nevoi/ Deasupra noastră nu e cer / Că aşa e viaţa de miner!“. Crud, dar extrem de real!
Uitarea macină existenţa
Acum însă, timpul şi-a pus povara pe umerii ortacilor de altă dată, iar minele mai trăiesc doar în inimile bătrânilor. Un caz de o gravitate mare, asupra căruia Direcţia pentru Cultură nu a avut şi nu pare să aibă instrumentele de intervenţie, este cel al sitului industrial de la Dognecea, distrus înainte de anul 2001, atât din vina proprietarilor care s-au succedat, cât şi din neglijarea acestui sit de către autorităţile locale. Şi astfel, deşi se doreşte transformarea localităţii într-una de vacanţă, turistul nu mai vede decât câteva ruine, timid aşezate pe malul pârâului ce trece prin comună şi cărările ce altădată duceau spre mine.
Anca Preda