Ca întotdeauna, „oamenii de bine“ au ieşit nevătămaţi şi s-au adaptat rapid. S-au descurcat şi se descurcă de minune; îi vedem în fiecare zi – au ajuns parlamentari, oameni de afaceri, invidiaţi şi respectaţi de o ţară întreagă. În schimb, huliganii din aprilie 1990 au dispărut. Acum, şi cel din urmă dintre ei, golanul numărul 1, a plecat.
Ultimii săi ani i-a trăit în obscuritate; a refuzat să se adapteze, să intre în joc, să se prostitueze cu cinism ca atâţia alţii. Şi ar fi fost atât de simplu… Cine să-l fi condamnat? Aşa, mai curând a fost blamat pentru încăpăţânarea sa. Ce i-a trebuit să facă pe rebelul, pe Gică-contra, nonconformist şi antisocial?
Până la capăt a rămas fidel versurilor compuse într-o toaletă. A preferat să fie huligan, haimana, golan, alcoolic, rebut al unei societăţi senile; uitat aproape de toţi, a murit de boala mizeriei. În fond, era soarta pe care o merita, ca unul care a vrut să distrugă „ordinea“.
Pentru el nu s-au putut găsi bani de tratament la Viena. Cine să se obosească pentru un biet golan, când pentru o simplă răceală alţii sunt trimişi acolo cu avionul?
În timp ce pentru alte personaje au curs râuri de lacrimi şi cerneală, dispariţia sa a trecut aproape neobservată. Dar poate că e mai bine aşa. Cât timp a trăit, nu a cerşit mila şi atenţia nimănui, nici măcar când a ajuns în stradă; nu ar fi avut nevoie de ele acum, cum nu ar fi avut nevoie nici de discursuri ipocrite.
Nici măcar ultima dorinţă nu i-a fost îndeplinită. S-au temut poate că cenuşa sa în Piaţa Universităţii ar fi dat idei unora, mai ales acum? Atunci s-au temut degeaba; spiritul huliganilor de acum 20 de ani a dispărut de mult la români, iar acum şi ultima sa scânteie s-a stins. Nu i-am amintit numele în text, îl ştiţi prea bine.
Sau dacă nu, ar trebui să ştiţi că e vorba de Cristian Paţurcă. A fost ultimul golan adevărat.
Nina Curiţa