Nu mai este demult o noutate faptul că lumea satelor româneşti se află într-un declin tot mai accentuat. Tinerii pleacă, tradiţiile se uită, satele dispar… Acum, am ajuns să vindem şi ceea ce a mai rămas. Satele din Banatul de Munte sunt vizitate de tot mai mulţi afacerişti care oferă „chinezării“ pentru obiecte vechi de prin gospodăriile ţărăneşti.
Pentru localnici, acestea nu mai au nici o valoare, însă pentru cei ce se ocupă cu un astfel de comerţ afacerea se dovedeşte foarte rentabilă. Pentru o pătură sintetică viu colorată sau un lighean de tablă ce nu valorează mai mult de 7- 8 lei, un preţ de nimic, bătrânii din satele bănăţene sunt deposedaţi de obiecte vechi de secole, ce în alte ţări îşi găsesc de multe ori locul într-un muzeu al satului sau al tehnicii populare.
Războaie complete de ţesut, roţi de căruţă, juguri pentru carele cu boi, fiare de călcat cu cărbuni – piglaisuri sau coveţi din lemn, iau drumul atelierelor de recondiţionat din zona Arad – Brad. În urma unui tratament ce constă de obicei în curăţare şi acoperirea suprafeţelor cu lac incolor, acestea sunt revândute la preţuri de câte 300-400 de euro bucata.
Nimic nu le scapă – piese de mobilier, componente de care şi căruţe sau obiecte de uz casnic foarte vechi, toate sunt foarte apreciate de către afacerişti, care încep, încet-încet, să caute şi lucruri mult mai valoroase, în special icoane vechi, pe sticlă sau pe lemn, şi litografii.
„Generoşi“, ei plătesc mai bine pentru acestea – ajung chiar până la două pături şi un lighean bucata! Odată recondiţionate, obiectele ajung la oamenii cu bani care şi-au construit case de vacanţă în care, neaparat, totul trebuie să fie rustic. Pereţii sunt plini de astfel de exponate, roţile de căruţă sunt transformate în ferestre cu viralii, mese de bar sau sunt aşezate în curţi şi folosite ca suporturi pentru flori.
Ţăranii habar nu au care e adevărata valoare a obiectelor de care se despart aşa de uşor şi din cauză că muzeele de la noi nu sunt interesate de aşa ceva. Ion Dalea, muzeograf la Muzeul Satului, spune că „doar în oraşe mari în care mai există muzee ale tradiţiei ţărăneşti, unele obiecte şi-au regăsit locul ca exponat. Muzeul Judeţean de Istorie din Reşiţa are în program achiziţionarea de asemenea obiecte de la ţăranii bănăţeni, dar acest lucru se face doar atunci când există bani pentru aşa ceva“.
Nu suntem prea departe de zilele în care băştinaşii din Lumea Nouă sau Africa dădeau aur, sclavi sau pietre preţioase pe mărgelele de sticlă oferite de către marinarii europeni „bine intenţionaţi“. Doar că acum dăm ceva nepreţuit, imposibil de recuperat sau înlocuit – trecutul nostru.
Nina Curiţa
Sorin Goruianu