O ocazie unică de a ne arăta demni de acest statut, dar şi de a ne face de râs în faţa întregii lumi. Însă, de la optimismul debordant din 2004, unii au început să îşi pună întrebări dacă a meritat efortul.
Se plâng că plătim prea mult (conform unor calcule „factura NATO“ pe cap de român este de circa 700 de euro), că tinerii noştri merg să lupte şi să moară în locul altora (uităm că americanii au pierdut peste 5.000 de soldaţi în Orient după 11 septembrie şi dacă tot ne lăudăm că suntem aliaţi trebuie să-i sprijinim), că ne punem rău cu ruşii a căror mână este foarte rapidă când vine vorba de oprit robinetul de gaz (lucru aflat pe propria piele de ucraineni).
Însă uităm un lucru – mereu am fost o ţară tampon, situată între interesele diverselor superputeri. Mai devreme sau mai târziu tot trebuie să alegem o tabără. Şi după 50 de ani cât am fost orbiţi de „soarele de la Răsărit“, poate că a venit timpul pentru o schimbare.
Suntem doar un pion pe tabla de şah mondială, însă important e că existăm pe această tablă. Şi nu ne putem menţine pe această scenă fără sacrificii. Măcar acum nu mai suntem singuri şi izolaţi. Fosta Yugoslavie a încercat să-şi menţină o poziţie neutră, însă, ca aproape întotdeauna când încerci să stai în două bărci, a picat la mijloc.
Deşi pe site-ul Kasei Albe Băsescu shi-a schimbat subit numele în „Vasesque”, măkar lumea a aflat pentru kâteva zile kă există pe această planetă shi o tzară numită România…
Ultima frază nu e o glumă, nici stilul (folosit de tineri pe mess) în care e scrisă, deşi e vorba de un subiect serios. Este doar un exemplu despre ce ar putea ajunge limba română fără munca şi răbdarea unor oameni. In Memoriam George Pruteanu (1947- 2008).
Nina Curiţa