REŞIŢA – Cum mai arată unele dintre parcurile Reşiţei? Aşa că deunăzi, am plecat prin oraş să vedem acest aspect.
Primul care îmi iese în cale este Parcul Cărăşana. Mă apropii mai mult şi încep să fotografiez. Deodată, în spatele meu aud un glas care parcă mă apostrofează: ,Nu mai pozaţi, că nu e nimic frumos!”. Mă întorc şi observ pe o băncuţă o doamnă trecută bine de prima tinereţe. Îi spun de unde sunt şi ce vreau să fac. Atât îi trebuie lui tanti Vera, că aşa o cheamă pe interlocutoarea mea, Veronica Gherghinescu. Parcă mă aştepta şi începe să-şi spună păsul: ,,Mamă, eu stau în oraşul ăsta din 1959, de când m-am măritat cu soţul. Eu nu sunt de pe aici, sunt din Vâlcea. Dar iubesc oraşul ăsta, pentru că aici mi-am făcut o familie, aici m-am format ca om. S-a muncit mult, voluntar, la tot, la parcuri, la stadion, la Văliug, că aşa era pe atunci. Se ştia de o ordine, se ştia de un respect. Uitaţi-vă acum! Nu tu o floare, nu tu un arbust frumos. Noroc că uneori ne mai blagoslovesc şi se mai tunde iarba. Plus că uneori e mizerie. Priviţi şi locul de joacă cum arată! Nici lumea nu mai e cum a fost… Dar ce să facem? Eu sunt singură. Copiii sunt la Timişoara, nepoţii sunt mari. La televizor dacă stai, e numai politică. Aşa că mai venim şi noi în parc, la umbră. Vă rog, să mergeţi şi în parcul de la Subingineri. Ce era odată parcul ăla. Era aşa de frumos, veneau studenţii pe vremuri din toată ţara, venea lume să muncească la uzină. Toţi priveau parcul din centru. Acum, acolo e şi mai rău. Că mă duc şi pe acolo. Am o prietenă în zonă, pe Marica, mai vorbim şi noi de una de alta. Să ne treacă vremea. Dar mai marii urbei, ce fac? Ei nu văd? Să mai ia urbea asta la pas, să mai vadă ce nu în regulă. Sau ei nu merg pe jos, ei merg numai cu maşina”.
Deodată, lui tanti Vera îi sună telefonul. Femeia scoate un telefon micuţ şi demodat din geantă. ,,E soră-mea”, îmi spune. ,,Te sun eu, că nu pot să vorbesc, că sunt cu cineva de ziar”. Şi tanti Vera începe să mai spună de mai multe. De pe o bancă, doi tineri care au auzit totul şi care dezbăteau aprins golurile din meciul cu Rapid, ridicându-se să plece îi spun femeii: ,,Dacă nu-ţi convine mamaie, du-te la Londra!”. Replica femeii este senzaţională şi îmi aminteşte de reclama la creditul pentru o maşină de spălat: ,,M-aş duce, dar cu ce?”.
Interlocutoarea mea nu se lasă fotografiată, pentru că ea nu e frumoasă ca o artistă, îmi spune ea. O las pe tanti Vera şi pornesc spre parcul de la Universitate. Avea mare dreptate tanti Vera. Buruienile ies din dalele de pe asfalt, copacii nu sunt toaletaţi, băncile parcă sunt bătute de furtună, nevopsite. Nu se mai cunosc nici pe unde sunt aleile. Îmi sună în urechi vorbele lui tanti Vera: ,,Nu tu o floare, nu tu nimic…”. Să facem ceva. Dar ca să fiu solidară cu replica lui tanti Vera aş zice: ,,Dar cu cine ?”.
Nici nu mai merg spre Govândari, pentru că îmi e destul. Ce să facem, dacă nu toţi au noroc de un parc ca cel de la Siderurgistului? Dar măcar un pic aranjat, îmi spun în minte. Dacă nu-mi convine, vorba tinerilor care au apostrofat-o pe tanti Vera, îmi iau apartament în Govândari, sau în altă parte. Plec spre redacţie şi reflectez la toată discuţia mea cu tanti Vera, o femeie atât de simplă şi mult mai înţeleaptă decât 20 de politicieni la un loc. Cât despre autorităţi, cel puţin primarul Nelu Popa mai merge şi pe jos.
N.M.