România uitată

CARAȘ-SEVERIN – Duminică seara, pe la vreo 9 și jumătate, când deja înflorea panica, apăreau și primele explicații pentru evoluția halucinantă de pe ecrane!

Or fi toate institutele ale căror sondaje super experte s-au dovedit o bătaie de joc. Sau o fi Ciolacu, cel care a reușit pentru prima oară după Revoluție să scoată PSD-ul încă din primul tur, încercând aroganța personalizării contracandidatului din finală. Ori Ciucă, ordonanța obedientă care a dus campania nu pentru el și partid, ci pentru viitorea funcție a comandantului-șef. Ori infiltrarea nu ştiu care, ce a reușit în doar 2-3 zile să arunce în stratosferă un necunoscut. Ori…

…ori. Căci dincolo de algoritmi și nocivitatea TikTok, de ruși și de ultranaționaliști, de minciuni și manipulare, e nemulțumirea cât se poate de reală. Sunt oamenii care au ratat trenul şi au rămas cu fundu-n haltă. Sau au reuşit să-l prindă, dar au fost înghesuiţi la clasa a III-a şi privesc cu ciudă şi frustrare la vagonul-restaurant, uitând că bunicii lor au fost cândva plimbaţi cu vagonul de marfă (inclusiv către est). Sunt toţi cei care au fost ignoraţi de toate guvernele și partidele, care abia şi-au amintit de ei o dată la 4-5 ani, când le-au aruncat o găleată, o pungă de mălai și niște promisiuni în schimbul voturilor proprietate personală a baronilor locali. Adică de clasa politică tradițională, ce a atins apogeul în PSDNL-ul actual pentru care avem un responsabil cât se poate de clar, a cărui moștenire nu va fi nici România lucrului bine făcut, nici România educată, ci România uitată.

În ultimul deceniu am asistat la o erodare tot mai pronunțată a clasei politice tradiționale, ce avea totuși personalități redutabile ca un Iliescu, Coposu, Rațiu, sau Băsescu, un Vadim, Năstase ori Ponta. Acest proces de dizolvare și înlocuire cu creaturi nevertebrate și docile, loiale în primul rând Stăpânului începuse încă din timpul lui Băsescu (vă mai amintiți de Udrea ori Boc, nu?). Însă a accelerat cu adevărat de-abia în timpul domnului profesor paralelipipedic care, asemenea unui putregai, a ros încet, tăcut și implacabil, până ce au mai rămas doar d-alde Ciolacu și Ciucă, Tudose, Rareș Bogdan sau Bode. Adică PSDNL-ul, căci putregaiul prezidențial nu s-a limitat doar la propriul partid, ci a reușit să năpădească orice atingea.

Ce putea crește dintr-o astfel de descompunere? Exact ce a explodat în seara de dumincă: un vot masiv antisistem. Soarta a făcut ca, inițial din dezgustul față de pesedism extins apoi la iohanism, să apară ceva promițător. O alternativă reală, vioaie și curajoasă, proocidentală, moderată și deschisă. Dar care aproape imediat s-a ofilit într-un elitism și diletantism jalnice, care nu au făcut altceva decât să întețească furia oamenilor dezamăgiți. Numai o minune a făcut ca, după șutul luat la europarlamentare, USR să se trezească și să readucă un candidat pe care inițial îl scuipase afară. Și tot soarta, ironică, a făcut ca Elena Lasconi să reușească exact ceea ce nu au reușit atâția în 35 de ani.

Însă repet, a fost o minune. Căci pe lângă USR, din masa descompusă a politicii românești s-a ridicat exact ce ne temeam: extremismul. Chiar și aici soarta ne-a fost de ajutor, căci acesta are nevoie de un personaj carismatic, care să adune și să canalizeze ura. Inițial acesta a lipsit, de unde și iluzia de stabilitate și seriozitate a României. Iar când a apărut, Simion s-a dovedit prea necioplit și limitat, iar Șoșoacă… nu știu exact care ar fi termenul medical pentru problemele sale. Mai mult, această carismă lipsește chiar și celui crescut pe ascuns, la umbra lor! Pentru că dacă stai să-l asculți 5 minute pe mesianicul Călin Georgescu, începi să crezi că visezi.

Bunăoară, are un strabism intelectual, cu ochii îndreptaţi şi spre Vest, şi spre Est, ce îl face echilibrat, dar este în același timp fan al legionarilor, al lui Antonescu și al Rusiei. Adică al legionarilor care au pornit o rebeliune pentru a-l răsturna pe Antonescu, a lui Antonescu, cel care i-a înăbușit pe legionari și apoi a atacat Rusia care, la rându-i, ne răpise o bună bucată din teritoriu, și al Rusiei, cea care ne-a luat din nou acea bucată și ne-a impus cel mai criminal regim din istoria noastră (aranjând, în treacăt, și execuția lui Antonescu).
Ce să mai înțelegem din acest ghiveci ideologic? Nimic, și așa și trebuie.

Cam așa a răbufnit pe scenă duminică România cea uitată: mânioasă, sfidătoare și sătulă, dar împărțită în două. Urmează să vedem ce va fi!

JCS-Nina Curița