Numai că familia europeană, în aşteptarea noului an şi, automat, a aderării, ne trage zilnic câte o palmă, ca să nu uităm că ne primesc la ei acasă cumva obligaţi de împrejurări, şi nu din dragoste pentru noi.
Aproape nu este zi ca una dintre ţările membre ale Uniunii să nu fie îngrijorată de faptul că după 1 ianuarie va fi invadată de muncitori români. Anglia s-a isterizat că vom năvăli ca tătarii să le luăm pâinea de la gură britanicilor. Au luat poziţie şi francezii, care ne tratează mizerabil, în comparaţie cu milioanele de africani „civilizaţi“ ce trăiesc bine merci în Hexagon. Şi italienii sunt oripilaţi de gândul că ar putea veni şi mai mulţi români să îngroaşe numărul răufăcătorilor din Cizmă, de parcă noi am inventat mafia şi nu ei. Până şi nemţii strâmbă din nas, iar fraţii lor, austriecii, nu sunt nici ei mai fericiţi.
Nu prea suntem doriţi în Europa. Noi, românii. Cât despre România, e o cu totul altă poveste. Ea e dorită. N-am văzut vreun austriac încruntat că OMV a luat la un preţ de nimic Petrom-ul, de pe care se trag şapte piei, sau că s-a făcut o afacere extrem de bună cu Banca Agricolă sau BCR. Nici vreun francez necăjit că Gaz de France a cumpărat pe „doi lei“ Distrigaz Sud. Sau vreun neamţ afectat de achiziţionarea, pe bani la fel de puţini, de către EON, a Distrigazului Nord. Nici italienii nu s-au plâns că Enel Italia a pus mâna pe Electrica Banat.
După reacţiile din ultimele săptămâni, viaţa românilor în Uniunea Europeană se anunţă una foarte grea. Degeaba am făcut eforturi să ne aliniem cu preţuri, cu programe, cu mediu, cu agricultura, cu justiţia. Românul rămâne în Europa o paria, iar această etichetă va fi foarte greu să o înlăturăm. Noroc că mai avem câte ceva bun de vândut.
C.M.