S-a întâmplat însă, de fiecare dată, ca aceşti fruntaşi să ne dezamăgească. Odată ajunşi la ciolan, au ieşit în faţă cu nenumărate (alte) discursuri, ce se vor la fel de convingătoare ca şi cele pre-electorale şi în care pledează, culmea, împotriva a tot ceea ce, înainte de a fi aleşi, li s-a părut a fi şi posibil de realizat. Ca atare, dacă ne-au promis drumuri bune, acum spun că nu sunt bani pentru ele; dacă ne-au promis curăţenie, acum spun că soluţiile de curăţat costă; dacă ne-au promis străzi eliberate de cerşetori, acum spun că aceştia constituie un flagel existent în orice ţară, deci şi în a noastră.
Şi cu asta, basta. Totul reintră în normal. În „normalul” cu care omul s-a obişnuit de când lumea, încât mai că-i şi place. Până la drumuri însă!, fiindcă asupra lor mi-am propus să mă opresc, cu toată frustrarea pe care o am, ca toată lumea, în calitate de şofer sau (chiar) pieton. Înţeleg, astfel, că suntem o ţară ai cărei conducători n-au fost în stare să construiască, cu nici un chip, o autostradă. Nici nu vreau să pomenesc aici despre suta aceea de kilometri pe care o avem între capitală şi Piteşti, pentru simplul motiv că meritul nu aparţine deloc liderilor de azi.
Cei de azi, ca şi cei de mai ieri şi de dinaintea lor, respectiv toţi cei care s-au perindat pe la întâia catedră a ţării, de la revoluţie încoace, nu au reuşit să străbată România cu o fâşie de autostradă măcar. După cum nu reuşesc nici să gestioneze banii cu înţelepciune, în aşa fel încât să arate inclusiv drumurile judeţene mai acătării, încât să nu ne ocolească investitorii străini după care plânge orice primar din ţara asta. Mai deunăzi, primarul Mişcăi s-a plâns că nu-i bate în poarta Primăriei nici măcar un străin interesat să investească în zonă. Or, în zonă e o lipsă acută de locuri de muncă, oamenii neavând, efectiv, unde să se angajeze pe plan local.
Fapt pentru care pleacă. Şi rămân acolo. Precizez, ca atare, că spre Mişca, respectiv Vânători, îşi poate rupe oricine maşina. Ca pe atâtea alte drumuri, fie judeţene, fie comunale. Iar de la Judeţ, primarii sunt îmbătaţi cu promisiuni cum că vor fi alocaţi niscaiva bani, dar nu acum, ci mai târziu, mai… cine ştie când. Lumea însă s-a săturat. Nu mai înghite baliverne şi veşnicul refuz pe care nimeni nu-l poate pricepe, judecând după câţi bani înghite bugetul statului, respectiv că „nu sunt bani”. Ei bine, bani sunt. Ar fi.
Dar s-ar vedea numai dacă am avea şi gestionari buni, şi nu hoţi, care au mâncat până acum lovele de vreo două autostrăzi, şi nu de una. Dar oare românii obţin ceva doar dacă se revoltă?! Doar dacă ţipă şi ies în stradă? Doar dacă bat cu pumnul în masă? Dacă e aşa, atunci administratorii judeţului ar trebui să facă tocmai asta. Să bată zilnic pe la uşile Bucureştilor după bani, că altă treabă n-au, să insiste, să se jelească, să cerşească, dacă este cazul şi numai aşa merge, spre a scoate, totuşi, drumurile judeţului din marasmul în care se află.
Este trist să vezi că un drum judeţean de la noi arată mai crunt decât un drum sătesc, din orice ţară a Europei. Mă şi mir că avem pretenţia să intrăm în Uniunea Europeană, cu „hainele” noastre ponosite pe noi, ce duhnesc de la distanţă a hoţie, dezinteres, interese personale şi altele ca acestea. În plus, Europa ne-ar şi da bani pentru drumuri, nerambursabili, dacă am fi în stare să suportăm măcar un 40 la sută din valoarea lor. Noi însă nu suntem capabili nici măcar de atât. Nici măcar de un banal procent de 40 la sută.
Ceva îmi spune însă că zeci de potenţiale procente de 40 la sută au ajuns în buzunarele cine ştie cui de pe la ministerele de resort, despre care citim azi că şi-au făcut vile şi cumpărat iahturi, în condiţiile în care ieri, până să ajungă în poziţia de „dirijori”, stăteau cu chirie într-un apartament confort doi. Suntem unici.
Eugenia Pantea