Caraş-Severin, Romania

REȘIȚA – Cândva v-am mai spus că cele mai mari păreri de rău nu sunt pentru alegerile greşit făcute, pentru clipele trăite, pentru oamenii pe care îi iubim. Regretele apar atunci când evităm să facem alegeri, când suntem prea laşi pentru a trăi anumite clipe, când nu avem curaj să facem anumite lucruri…

De multe ori am auzit în jurul meu expresia: este târziu să mai fac asta, să mai merg acolo, să îmi mai doresc nu știu ce, să mai schimb ceva, să mai rezolv, să mai ajut… Și de fiecare dată când aud acest „este târziu“ îmi vine să fug de oamenii care spun asta, să abandonez orice discuție pentru că, în dialogul cu anumiți oameni, contrazicerea pare ceva banal. Iar eu nu am vrut nicicând să fiu un psiholog al celor care le știu pe toate, ci doar un prieten al celor cărora speranța le este ghid.

Niciodată nu este prea târziu să ne facem amintiri reale, din acelea care ne luminează privirile. Să învățăm că și ele sunt precum bijuteriile: adevărate sau false, de aceea ar trebui să avem grijă să fie cât mai multe adevărate. Fiecăruia ni se întâmplă ca umbrele unei tristeţi să fie alungate de o bucurie trăită, o clipă de singurătate să o alungăm cu amintirea unei mângâieri, o teamă anume să o risipim cu curajul pe care ni l-a insuflat cândva cineva. Fiecăruia ni se întâmplă să fim într-un loc care să pară gol pentru ceilalţi, dar care ţie să îţi spună suficient cât să te detaşezi. Se poate întâmpla ca scânteierile zăpezii să fie pentru tine o simfonie, în timp ce pentru ceilalţi doar un alb ce deranjează ochii. Să ne facem amintiri adevărate, din acelea ce apropie distanţe şi umplu goluri.

Niciodată nu este prea târziu să învățăm să lăsăm să plece oamenii cu care nu mai avem multe în comun, dar mai ales să știm cum să facem asta fără patimi și fără prea multe zbateri sufletești. Trebuie să înțelegem că oamenii cu care să împărtășești bine și în rău în toate drumurile vieții sunt puțini. Dacă ai maxim doi astfel de oameni  în jur ești un norocos. Oamenii vor trece mereu prin viața noastră, unii pentru a-i ajuta să treacă unul sau mai multe hopuri, alții pentru a ne ajuta ei pe noi să facem asta, unii pentru a ne învăța pur și simplu lecții solide și valoroase. Fiecare va merge lângă noi exact atât cât este necesar și va pleca la momentul potrivit. Poate sună ireal, dar pentru fiecare trebuie să fim recunoscători, inclusiv pentru cei care pleacă după ce ne zgârie într-o mai mică sau mai mare măsură sufletul.

Suntem oameni atunci când îi tratăm pe cei din faţa noastră ca oameni şi ne coborâm de la treapta omeniei când ne batem joc de cei din jur. Niciodată nu este prea târziu să înțelegi că dacă eşti om, nu înseamnă că trebuie să fii mereu bun şi să faci riduri adânci de la atâta zâmbet, chiar şi bunătatea excesivă îl poate tenta pe celălalt să nu te trateze la fel. Poţi să fii om şi dacă eşti aspru sau ai o zi mai proastă. Motive să devenim neoameni sunt multe şi oricine se poate rătăci. Diferenţa o face puterea de a rămâne om. Şi adevărata răsplată pentru faptul că nu am coborât scara umanităţii este liniştea pe care ne-o oferă privirea din oglindă.

Niciodată nu este prea târziu să spunem un cuvânt de apreciere, să facem un gest prin care arătăm că ne pasă, să avem o privire caldă, să facem lucruri simple ce pot lumina un chip, o zi sau un suflet.

Nu, nu este deloc târziu să dăm un sens clipei, să ne facem loc printre fericiri şi dureri, să descoperim minunile din noi şi ceilalţi. Să ne furișăm în visele altora doar spunând mulţumesc, iartă-mă, te iubesc, vreau să te văd, mi-e dor de tine, lasă-mă să te ajut…

JCS-Nina Curița