Paradoxal sesizăm impostura la timp, chiar în momentul producerii ei, nu doar postum. Mai mult, chiar cei care impun o scară falsă de valori, de regulă oficială, nu cred ei înşişi, decât ipocrit, în propriile lor opţiuni, gusturi, aprecieri. De ce o fac atunci? Din interes politic, etnic, confesional, profesional. Din cinism. Din frustrare personală, mai ales când e vorba de scara valorilor culturale la zi, fiindcă la acestea vrem să ne referim. În fapt, fiecare avem un „top ten” al personalităţilor locale la zi.
Aşa cum fiecare avem un „top ten” al impostorilor la zi. Aici nu ne mai poate contrazice nimeni. În „top ten”-ul meu personal intră, e un principiu ordonator, doar acele excelenţe locale care există şi la Bucureşti (la TVR Cultural, la Radio România Cultural, în revistele „România literară”, „Viaţa Românească”, „22” sau în cele ale Academiei Române), la Iaşi (în „Convorbiri literare”, „Timpul”), la Oradea (în „Familia”), la Cluj ( în „Tribuna”, „Steaua”), la Timişoara (la radio şi televiziune, în „Orizont”) sau în străinătate, în traduceri în edituri (mai ales cărţi) ori reviste prestigioase. *** În această scară a valorilor personale, şi aici am vrut să ajung, un loc vizibil îl ocupă preotul dr. Pavel Vesa. (n. 1955, preot duhovnic la Biserica Sf. Parascheva a Spitalului Judeţean Arad, doctor în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai”). Deşi în cele 10 cărţi deja publicate frecventează teme de istorie ecleziastică şi de artă bisericească locală sau zonală (Arad, Banat, Crişana, uneori întreaga Transilvanie), Pavel Vesa o face nu cu mijloacele exclusive, nu cu mentalitatea istoricului local (în general patriot local), ci cu detaşarea, acribia, obiectivitatea, cu sângele rece al istoricului de vocaţie pur şi simplu.
Să luăm ultima sa carte, „Clerici cărturari arădeni de altădată” (ed. „Gutenberg Univers”, 2008, 502 p). Sunt recuperate istoric 78 de personalităţi din lumea ecleziastică arădeană din ultimele două veacuri, începând cu C. Şuboni, 1734-1812, şi sfârşind cu pr. lect. univ. Dumitru Moca (1953-2004). Tratarea nu este deloc encomiastică. Nici nu miroase deloc a cădelniţă şi tămâie. Stilistic e opera unui om modern, din 2008, stăpânind o limbă română la zi, clară, expresivă, cu proprietatea termenilor, nepopească. Dar altceva m-a încântat şi mă incită la Pavel Vesa. Abordează biografiile clericilor, protopopilor, episcopilor arădeni fără nici o reţinere, prejudecată ori inhibiţie. De regulă, când se vorbeşte despre sfinţiile lor, toate bune şi frumoase. Nu şi la Pavel Vesa, care descoperă şi natura lor umană nu o dată dramatică, nu lipsită de conflicte interne (de putere), de curaj, dar şi de laşităţi, de eroism dar şi de trădări. De cinste, dar şi de malversaţiuni, de nepotisme, de unele, nu o dată nelipsite de cruzime. Chiar de suspiciuni de sinucidere printre ierarhi, de crime, de răzbunare. Nu-i aşa că-i tentantă, vie o astfel de carte despre lumea celor blânzi, buni şi drepţi? Fireşte, toate acestea sunt structurate abil în pagină, sub semnul dilemei, suspiciunii, confirmării cel mult parţiale. El însuşi un cleric cărturar, Pavel Vesa îl vede pe acesta nu doar practicând secundar o vocaţie – cea legată de carte, de citirea, scrierea, colecţionarea ori difuzarea ei – pe lângă aceea de preot. Ci una consubstanţială. Merg cele două? Cultul şi cultura? Oricât se mai miră unii, merg. Şi încă foarte bine.
V.D.