Pentru că nici unul nu ar putea fi suficient de puternic, să scoată „pata” numită ruşine.
Ruşine, care trebuie să ne-o atribuim cu toţii. Suporteri, conducători, antrenori, jucători, autorităţi locale, toţi suntem vinovaţi. Într-o mai mică sau mai mare măsură. În istorie însă, ca şi „gropari” , vor intra Dekany, Borugă şi toţi ceilalţi care au avut ceva în comun cu conducerea clubului fanion în cel mai negru sezon din cei 61 de ani de existenţă ai „Bătrânei Doamne”.
Firesc şi demn ar fi ca toţi să-şi prezinte demisiile de onoare. Să-şi recunoască greşelile şi neputinţa de a gestiona un „monument” al fotbalului românesc, precum UTA. Poate că soarta s-a dovedit a fi nedreaptă cu unii dintre ei, poate că au venit cu sufletul curat şi inima deschisă în club şi, poate, într-o altă conjunctură – când goana după banii necesari supravieţuirii n-ar fi fost obiectivul primordial la fiecare început de săptămână – , ar fi salvat echipa de coclaurile Diviziei C. Aşa însă, orice ar face, vor fi mereu urmăriţi de această ruşine. Una, pe care nici un detergent nu o poate spăla.
Daniel Scridon