Ziua de duminică mi-am început-o citind câteva mesaje şi emailuri ce aveau oarecum enunţ comun: „Voi nu ştiţi de Spătaru? De ce nu scrieţi?”. Ba da, ştim de Liviu Spătaru. Am ştiut încă de săptămâna trecută că pe 28 martie Curtea de Apel Craiova se va pronunţa în dosarul fostului primar al Reşiţei; da, am ştiut şi că instanţa superioară doljeană l-a condamnat vineri la 3 ani de închisoare cu executare.
Vă spunem şi acum: ştim că Liviu Spătaru va face închisoare. Nu ştim prea multe despre intenţia cu care sunt făcute toate infracţiunile din dosar. El plăteşte mai mult pentru inconştienţa cu care şi-a pus semnătura (el sau cei de lângă el) pe acele acte aflate în dosar cu titlu de înscrisuri sub semnătură privată falsă. Cât despre biletul la Muntenegru, cu titlu de şpagă, nici nu cred că sunt prea multe de zis, dacă ne raportăm la miile de euro cu care alţii sunt prinşi în flagrant şi sunt liberi.
Deşi Liviu Spătaru nu mai este primarul Reşiţei de şase ani, noi am mai amintit despre procesele sale, dar nu am făcut un ţel jurnalistic din a pândi fiecare pas procesual din dosarele acestuia. În plus, când a fost primar, Jurnal CS a scris mereu despre faptele bune şi greşelile lui Spătaru. A criticat cineva mai mult decât JCS, în presa cărăşeană, investiţiile aiurite din Centrul civic şi de la Km 7? Nu. Pentru că atunci a fost momentul să scriem, definindu-ne rolul de jurnalişti.
De păcatele voite sau nu din timpul mandatului de primar, de afacerile girate între privaţi şi Stat, ulterior ieşirii de pe scena administraţiei publice reşiţene, după cum vedeţi, s-au ocupat autorităţile în drept. Credeţi că dacă mergeam vineri, după ce s-a pronunţat sentinţa, să ne uităm în ochii lui Liviu Spătaru şi să-l întrebăm cum se simte, demonstram că suntem jurnalişti adevăraţi şi bine informaţi? Lăsându-l pe Spătaru deoparte şi generalizând puţin lucrurile, întotdeauna suntem bine informaţi, dar dacă nu înşirăm pe hârtie tot ce ştim nu înseamnă că nu ne facem treaba. Numai că şi jurnalismul acesta trebuie să aibă o responsabilitate şi nişte limite. Dincolo de acele limite, am mai spus-o şi o repet, există poliţişti, procurori şi judecători, care mai demonstrează că ştiu să îşi facă treaba foarte bine.
Până la urmă, fiecare îşi duce pe umeri ceea ce şi-a scris singur. Şi încă ceva: există persoane şi personaje în jurul nostru a căror aroganţă merită umilirea în momente grele. Dar nici în cazul lor, prin umilire, nu demonstrezi că le eşti superior sau că ştii foarte multe. Ci doar că faci parte din turmă, acea turmă care are impresia că e trădată de faptele oricui, care are impresia că e răzbunată prin drama oricui. Parcă prea am ajuns să ne bucurăm de răul din jur şi să nu mai vedem răul din noi. Ca oameni, am ajuns să fim un fel de judecători a tot ce mişcă. Indiferent că recunoaştem sau nu, ne face o plăcere aparte să judecăm cu răutate fiinţe, idei, zâmbete, lacrimi, tristeţi, fericiri, reuşite, neputinţe. Ne împiedicăm oricând, oricum de vieţile, trăirile, privirile, relaţiile, iubirile celor din jur. Judecăm emoţii, alegeri, gesturi, împliniri, singurătăţi, răni, vise, trecut, prezent. Judecăm tot, mai puţin pe noi, şi lipim etichete. Iar când cineva este în genunchi ne place să-l privim de sus şi dacă putem să-l punem şi în coate.
Or, eu cred că atunci când cineva este în genunchi, dacă nu merită nimic ignoră-l, iar dacă vrei să arăţi că îi eşti superior, uită-te la el de sus numai dacă îi întinzi mâna să se ridice.
Nina Curiţa