În urmă cu 66 de ani începea deportarea germanilor din România pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Bărbaţi şi femei, apţi de muncă, din Transilvania, Banat, Crişana şi Dobrogea, au fost luaţi din sânul familiei şi transportaţi cu trenul pe actualul teritoriu al Rusiei şi Ucrainei.
Nu puţini au fost aceia care şi-au pierdut viaţa pe acele meleaguri, datorită condiţiilor vitrege de trai şi muncă. Istoricii estimează un număr de 75.000 de deportaţi şi 10.000 de morţi. Potrivit declaraţiilor preşedintelui Forumului Democrat al Germanilor din Caraş-Severin, Erwin Josef Ţigla, numărul persoanelor deportate din judeţ a fost de 10.000. În prezent, în Banatul Montan, mai sunt în viaţă 119 deportaţi, din care 52 sunt reşiţeni.
Comunitatea germană din judeţele Timiş, Hunedoara şi Caraş-Severin a comemorat joi, la Reşiţa, 66 de ani de la începerea deportării semenilor lor în fosta URSS. Manifestarea a debutat la Biblioteca Germană „Alexander Tietz“, continuând cu o ceremonie religioasă la Biserica Romano-Catolică „Maria Zăpezii“ şi la monumentul din Parcul Cărăşana, unde au fost depuse flori şi coroane.
Mărturii a celor rămaşi în viaţă
La cei 84 de ani, Adela Supercian are multe de povestit apropiaţilor. Femeia avea doar 19 ani când ruşii au aruncat-o în trenul care avea să o ducă într-un lagăr sovietic, aproape de graniţa cu Siberia. „Am călătorit timp de cinci săptămâni alături de alte 35 de persoane. Dormeam pe scânduri şi ne înveleam cu fân. Odată ajunsă acolo am lucrat în mai multe locuri: la mină, la pădure şi, câteva luni, îngrijitoare la un spital unde erau aduşi bolnavii din lagăr. Practic, cei care nu mai erau buni de lucru ajungeau aici pentru a muri“.
Margareta Szivacsek îşi aminteşte şi acum de acea noapte fatidică de iarnă, când soldaţii ruşi au bătut la uşa ei. „În seara de 16 ianuarie 1945 au venit şi m-au luat. M-au dus la o şcoală, unde am rămas peste noapte, împreună cu alte persoane. A doua zi ne-au îmbarcat într-un tren, cu care am călătorit 30 de zile. Am îndurat foamea, frigul şi bolile în lagărul rusesc, iar munca nu era deloc uşoară, în special pentru nişte tineri ca noi. Îmi amintesc şi acum că aveam voie să ne spălăm doar o dată pe lună, iar atunci ne înghesuiau pe toţi la baia comunală. Stăteam mereu cu frică, gândindu-mă că ne vor gaza la duş“, ne-a povestit femeia.
Credinţa în Dumnezeu i-a ţinut în viaţă
„Atotputernice, binecuvântează omenirea/Apără-i Doamne pe copiii şi nepoţii noştri de aceeaşi soartă/ Împacă Doamne popoarele şi lasă pace în lume“. În fiecare seară, înainte de culcare, Matilda Jica cerea îndurare de la Dumnezeu, pentru ea şi semenii ei. Acum, la 84 de ani, femeia, care la vârsta de 17 ani a fost luată din sânul familiei şi trimisă la muncă în fosta Uniune Sovietică, povesteşte că doar credinţa în Dumnezeu a ajutat-o să treacă peste „mizeria, foamea şi tifosul din lagăr“.
Pentru că a avut o personalitate puternică, Matilda Jica nu a scăpat nepedepsită: „Eu mă revoltam mereu, motiv pentru care eram mereu pedepsită. Mi-e greu să vorbesc, chiar şi după atâta timp, despre cele întâmplate acolo. Cu toate acestea, nu am încetat nici o clipă să cred în Dumnezeu. Pentru a-mi descărca sufletul, ţineam un jurnal şi scriam versuri. De aceea, am fost pedepsită în repetate rânduri şi mutată dintr-un lagăr în altul“.
Roxana Nafiru