De ceva timp, a devenit o adevărată modă
să scrii cărţi. Suntem invadaţi de
volume despre „femei puternice“ şi
„bărbaţi de succes“, memorii de
vedete şi pseudo-vedete, atât autohtone
cât şi străine.
Dezvăluiri senzaţionale,
împărtăşiri de „momente
unice“ sau „calea către succes“
(sau poate către „succesuri“?!?), pe
toate le putem găsi în rafturile
librăriilor noastre; evident, la preţuri pe
măsură – doar merită să
plăteşti pentru „onoarea” pe care
ţi-o face o personalitate de a-ţi
împărtăşi din experienţele
sale, nu? Iar când treci de coperta
strălucitoare de pe care îţi sare la
gât câte un titlu bombastic, dincolo de
numele pe care îl vezi/auzi peste tot, te
uiţi ciudat, nu îndrăznesşti
să spui nimic şi te miri.
Te întrebi pentru ce ai dat banii şi mai
ales de ce s-a mai obosit autorul să strice
atâta hârtie degeaba în timp ce
autorităţile ne îndeamnă să
ne gândim la mediu… Cum de ce? Ca să
pară şi el om cultivat! S-a prins şi el
în cele din urmă că un dram de
cultură „dă bine“ la CV.
Organizează câte o lansare cu mare densitate
de mass-media pe metrul pătrat, eventual şi
câte un turneu de prezentare prin cât mai
multe oraşe, zâmbeşte frumos, dă
autografe, scoate câte o înţelepciune
găunoasă, şi pac! A devenit intelectual!
Dar nu pot să nu mă gândesc la ce
spunea Valeriu Butulescu: „Dacă o
viaţă de om e prea scurtă pentru a citi
toate capodoperele, mai are sens să scriem
mediocrităţi?” Se pare că da…
Nina Curiţa
[email protected]