LINDENFELD – Până acum ştiam că linden înseamnă tei, iar feld – câmp. Deci Câmpul cu tei, o denumire atât de muzicală şi de gingaşă încât şi numai ea singură ar fi trezit în mine dorinţa de a scrie un reportaj despre acel loc!
Dar mai era ceva – am auzit de nenumărate ori că aşezarea e pustie, ori că are ba unul, ba doi locuitori, ceea ce pentru un ziarist e mană cerească. Adunând toate astea, şi spunându-mi-se că de fapt satul Lindenfeld aparţine comunei Buchin, aflată la o aruncătură de băţ de Caransebeş, m-am hotărât să pornesc neîntârziat la drum.
Ajunşi la Buchin, eu şi colegul meu o luăm la dreapta, cum vii de la Caransebeş, pe drumul care duce la Poiana. În maşină, mai citesc o dată însemnările din agendă, fiindcă mi-am făcut temele, vreau să ştiu exact unde merg şi la ce să mă aştept acolo. Deci, Lindenfeld este situat în Munții Semenic, în valea Vârfului Cracu Teiului, în germană Lindenkamm, la altitudinea de 760 de metri.
Localitatea – zicea mai departe în documentul pe care l-am studiat – a fost întemeiată în toamna anului 1828 de către coloniști germani veniți din Boemia, în vecinătatea satelor Buchin, Brebu Nou și Poiana. În toamna anului 1833, toate așezările nou-înfiinţate au fost abandonate. Germanii aveau de ales fie să se întoarcă în Boemia, fie să se stabilească într-un alt loc în Imperiul Austriac. Astfel, în acel an, 18 familii din Poiana s-au mutat în casele abandonate din Lindenfeld. Din primele 36 de familii, niciuna nu a mai revenit aici.
Prin 1924, mai multe familii au plecat în Germania. După Al Doilea Război Mondial, o mare parte au fost deportați în Siberia pe motiv că sunt germani. Ceilalţi, plus supravieţuitorii lagărelor au rămas, au mai venit şi alte familii, satul s-a repopulat aproape în întregime, dar niciodată numărul locuitorilor nu a depăşit 300. În anii ‘80, când comuniştii au început să „exporte” cetăţeni germani, satul a început să se depopuleze, iar după Revoluție a mai rămas un singur locuitor, Paul Schwirzenbeck, care a decedat în 1998, la Caransebeș, într-un accident de mașină, la vârsta de 83 de ani.
Într-acolo mă îndrept. Şi m-am mai interesat câţi kilometri aveam de mers şi cum e drumul până sus. Ni s-a spus – şi bornele de pe marginea drumului au fost de acord cu cifrele – că de la Buchin la Poiana sunt vreo 7 kilometri, iar de-acolo până la Lindenfeld mai sunt încă 4.
Urcuşul începe imediat ce ieşim din Poiana, iar la prima intersecţie facem dreapta. Totul în jur pare sălbatic şi vechi şi, dacă n-ar fi marcajele făcute de cei de la Via Transilvanica, precum şi bornele sculptate în bazalt, care ne-au însoţit tot drumul, te-ai putea crede în orice an de la facerea lumii până azi. Drumul urcă şi urcă, noi înaintăm cu grijă, aşa că am timp să observ cum vara se retrage elegant, iar toamna se strecoară tiptil pe lângă ea, dar azi merg de braţ, fiindcă, pe de-o parte, totul e încă verde şi e mult, iar pe de alta plouă mărunt, iar uneori cerul e atât de jos încât am impresia că, dacă aş întinde mâna, l-aş putea atinge.
La un moment-dat ajungem pe un fel de platformă, ultima înainte de a lua cu asalt ultimul vârf, şi peisajul de la picioarele noastre ne taie pur şi simplu respiraţia. Spre surpriza noastră, prima casă care ne întâmpină în Lindenfeld e nou-nouţă. Are şi o terasă şi ne dăm seama că e vorba despre o pensiune. Nu stă, însă, nimeni acolo, asta dacă nu-i punem la socoteală pe cei doi căţelandri voinici, de munte, şi frumoşi-foc, cu care m-am hârjonit până la plecare.
Cât timp m-am plimbat printre case, am încercat să-mi imaginez cine a stat acolo, cum arătau oamenii aceia, ce bucurii şi ce necazuri au avut şi ce fel de viaţă au dus, dar nimic care să le trădeze secretele n-a rămas în urma lor. Iar pietrele nu au amintiri. În ceea ce a fost, probabil, cândva, centrul satului, stă încă în picioare biserica. La intrare, mi-a atras atenţia o placă pe care era scris „În Memoria satului Lindenfeld, 1828-1998”. Era, mi s-a părut mie, ca o cruce pe un mormânt. Mormântul unei aşezări în care, până nu demult, au trăit oameni. Am apăsat fără prea multe speranţe clanţa uşii moderne, din PVC, dar aceasta s-a deschis, totuşi, imediat. Înăuntru, două cruci, una mare şi una mică, o icoană, o candelă şi o băncuţă, între pereţii albi. Atât.
Ne cam terminaserăm treaba când, din tufişurile din stânga noastră, se aude o talangă, apoi vedem o vacă şi, în urma ei, apare şi tanti Maria Jurchiţa. Are 78 de ani, locuieşte la Poiana, iar vara vine la Lindenfeld cu cele şapte vaci pe care le are în gospodărie. Ne spune că, din toamna anului trecut, aici locuieşte totuşi un bărbat, cam învăluit în mister, din câte mi-am dat seama, mai ales că în ultimul timp nici nu mai vorbeşte cu ea. Ne mai spune că, atunci când a venit ea, în urmă cu 31 de ani, la Lindenfeld erau 37 de case. Acum mai sunt doar pensiunea şi cea în care locuieşte ea vara. Ne mai zice că prin pădure sunt lupi, cu doar câteva zile în urmă aceştia dând iama în oile aflate la o stână din apropiere.
O luăm la vale şi, după doar câteva zeci de metri, ne întâlnim cu un bătrân. Era Vichente Jurchiţa, bărbatul Mariei Jurchiţa, are 83 de ani şi 39 de oi pe care le-a scos la păscut. Şi mai are 40 mai jos, la stână. Ne spune că prin sat trec des turişti, „cu toate modelurile, cu ATV-uri, cu ARO, cu motoare mari şi biciclete, şi se duc la Gărâna. Şi mai este unul care stă aici, dar eu nu ştiu ce-i cu el, cu toate că o mai fost pe-aici mai demult. Zice că el o fost unde-i marginea lumii, acolo, în junglă. Aşa ceva nu poţi să crezi.”
Ne luăm rămas-bun de la el, de la căţelandrii voinici şi de la Lindenfeld. Pe drumul de întoarcere m-am gândit că poate ar fi trebuit să iau din sat ceva, orice, care să-mi amintească mai târziu că am trecut şi eu, cândva, pe acolo. Apoi, tot eu mi-am zis că nu am dreptul să fac asta, m-aş fi simţit, cred, ca şi cum, într-un fel, aş fi modificat istoria. Pentru că locul acela, aşa cum e, trebuie lăsat doar la cheremul Timpului şi al Naturii. Fiindcă, m-am mai gândit, dacă n-au amintiri, pietrele de la Lindenfeld pot să aibă planuri de viitor. Şi, de ce nu, să viseze!
JCS- Gabi Berger
